1. Scriitura poetică a lui Liviu Capșa
„Cum scrie Liviu Capșa?” Mi-am autoadresat această întrebare ca să deslușesc cine este de fapt poetul din dreptul numelui Liviu Capșa. Aveam în biblioteca-mi de poezie română contemporană (precizez: de la editorul Mircea Petean), „Copiii de lut” scoasă la „Limes” în 2017.
După cum corect consideră Dan Cristea, cartea e o reîntoarcere melancolică în raiul ascuns al copilăriei, într-un ținut miraculosic și utopic totodată, a cărui poveste trebuie inevitabil rescrisă în așa fel încât să rezoneze cu acea spiritualitate încă ingenuă, frustă, simplă, pură, neconvertită cultural la scriitura semiotică.
Nostosul și vatra unui sat ireal-real, arhetipal-imaginar reinstaurează acea poeticitate postomodernistă (căci asta se simte de la primul contact vizual – n.m.) controversată și urâtă, decadentă într-un eon desfigurator al unei aure inițiale (și inițiatice, pentru orice debutant „într-o fenomenologie „stricată de istorie”.
Atent la cuprins, am sesizat că poetul întocmește o tentativă de ontologie pe străvechiul topos al copilăriei, marcator crengist de scaldă într-o amniotică amintire nemuritoare (conform tezei imortalității omului, a lui Dimitrie Cuclin – n.m.).
Liviu Capșa este poetul care mizează însă pe alte aspecte: pe cele simptomatice, pe „evadarea din vis”, pe „sensul interzis”, pe stupul de licurici” producător, violent, de antipoezie. Derizoriul cotidian te împinge la acea paradoxală „sinucidere cu crini” și la acele stupide „mesaje pe robot”. Depoetizarea ontologicului e programatică, încrâncenată; persoane, cândva idilice, se crispează, asediate de „cocina porcilor”, abia salvându-și destinul în ultima clipă. Printre atâtea inerente „primejdii”, poetul alunecă-n somnul reintrării în contact cu elementele mitodologice elementare: cățelul pământului, șarpele, duhul ierbii, umbra întorcându-se acasă „strecurându-se tiptil în odaie”.
Ușor, disimulatoriu, sorescianizând discret, Liviu Capșa recurge la arta portretului câte unui maestru de ceremonii arheale, dar și „meșter făurar” (homo faber), „stăpânul absolut al potcoavelor”, vers care sugerează „involuntar” urmele lui Derrida și absolutul lui Preda, de dublonoeză moromețiană.
Fiecare așa-zis „poem” îmbracă textura povestirii, decupată dintr-o existență curentă și umilă numai ca înfățișare exterioară, căci înlăuntrul poesisului sacrul și profanul se subminează reciproc, într-o dualitudine durandiană (deci antropologică-imaginară cu două capete de pod și cu un curcubeu neoauroral între ele: la intrare și la ieșire veghează taine și întrebări, visătorii și specialiștii, focul și Grădina Raiului, chipuri în fântână și cercuri de apă, pescari de dorințe și deșertul strigoilor, îngeri și porumbei, spălatul oaselor și Casa Bălții.
Care-va-să-zică, Liviu Capșa evită metafora în favoarea construcției de parabole și alegorii, precum Emilian Mirea și Mircea Liviu Goga. Se vrea antistilist și antisentimental, emoția și-o înăbușe într-o „proză” cu tot soiul de figuri omenești pitorești, picarești, fabuloase ca, de pildă, Moș Bragadireanu stând „toată ziua pe bancă la poartă”, pândind vreun mușteriu căruia să-i spună povești din viața lui de poveste.
În esență (căci e momentul primei concluzii) Liviu Capșa e tradițional, în pofida refuzului său protestatar împotriva ruralului. Așa o pățim toți când ne înțelepțim (căci poetul e născut ca și autorul acestui eseu critic în 1954 – n.m.).
Așadar, cum scrie Liviu Capșa? Scrie dintr-o „împietrire adâncă”, fragmentar (adică – repet – strict postmodernist, însă cu înlăturarea oricăror-iluzii, reverii motivante, retorisme gratuite etc. – n.m.), din asamblări de decupaje anoste din care senzaționalul lipsește cu desăvârșire; doar uneori, parcă plictisit de propria-i mască de anonimie programatică, surprinde câte-o secvență mai spectaculoasă, precum aceea cu încingerea jarului de pe tăpșanul în care fierarul primitiv „suflă din rărunchii unor foale ciuruite de scânteile jucăușe”; numai că Liviu Capșa e, iarăși pe invers, un antiludic, un lucid exagerat, un raționalist excedentar. (Va urma)
Un portret literar de Ion Popescu-Brădiceni
