Sunt frecvente abaterile de la normele gramaticale în ceea ce priveşte utilizarea corectă a pronumelui relativ care, atât în vorbire, cât şi în scriere, îndeosebi în limbajul politicienilor. Se observă următoarele tipuri de greşeli: apariţia pronumelui într-o formă necorespunzătoare (invariabilă) cu funcţia sintactică; acordul în gen şi număr al pronumelui care, la genitiv; abuzul de care, adică repetarea de prea multe ori în aceeaşi frază; greşeli de topică ce duc la construcţii ambigue şi anacoluturi de tip caragialesc şi, în fine, exprimarea cacofonică de tipul “frica care”.
Vom prezenta in extenso fiecare fel de eroare.
Cea mai frecventă greşeală din primul tip constă în folosirea formei care în locul construcţiei pe care şi în locul formei de dativ. Exemple: “Am citit cartea care am primit-o”, în loc de exprimarea corectă “Am citit cartea pe care am primit-o.”; “Am primit coletul care mi l-ai trimis.”, în loc de “Am primit coletul pe care mi l-ai trimis.”, cum este corect; “A venit elevul care i-ai promis cartea.”, în loc de “A venit elevul căruia i-ai promis cartea.” (forma corectă)
Acum câteva zile, o comentatoare sportivă se exprima astfel: “Vine dintr-o familie care toţi au practicat patinajul artistic.” Corectă este formularea: “Vine dintr-o familie în care toţi au practicat patinajul artistic.”
Aceeaşi mai face următoarea afirmaţie: “Este sportiva care nu mă gândeam să rateze.”, corectă fiind fraza “Este sportiva la care nu mă gândeam să rateze.”
Referitor la cel de-al doilea tip de greşeli, trebuie să precizăm că pronumele relativ care, la cazul genitiv, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl înlocuieşte (aflat în regenta propoziţiei introduse de pronumele relativ care), iar articolul posesiv trebuie acordat cu substantivul faţă de care pronumele relativ îndeplineşte funcţia de atribut (substantivul aflat la dreapta pronumelui relativ).
Iată câteva exemple:
Am urcat un munte a cărui înălţime trece de două mii de metri.
Observăm că pronumele cărui se acordă cu substantivul munte, iar articolul posesiv a cu substantivul înălţime din dreapta lui.
l Am urcat pe un munte al cărui vârf trece de două mii de metri.
l Am urcat pe munţi a căror înălţime trece de două mii de metri.
l Am urcat pe munţi ale căror înălţimi trec de două mii de metri.
l Ţi-am adus cartea al cărei autor te interesează.
Cărei se acordă cu substantivul carte, iar al cu substantivul autor.
l Ţi-am adus cărţi al căror autor te interesează.
l Ţi-am adus cărţi ai căror autori te interesează.
Căror se acordă cu cărţi, iar ai, cu autori.
l Am intrat într-o cameră pe ai cărei pereţi erau tablouri de Nicolae Grigorescu.
Cărei se acordă cu substantivul cameră, iar ai cu substantivul pereţi.
Repetarea abuzivă a lui care în aceeaşi frază este de-a dreptul supărătoare. “A repeta un cuvânt de două ori într-o pagină e deja niţeluş cam plictisitor.” “Dar să repeţi pe care nu de două ori, ci de patru şi de cinci ori, nu într-o pagină, dar într-o frază, cu nişte amabilităţi faţă de tine pline de o bunăvoinţă fericită, e aproape intolerabil.” (Tudor Arghezi, “Regimul lui care”, în “Tablete de cronicar”, Editura de Stat pentru Literatură, Bucureşti, 1960, pag. 102/103).
După cum se observă, am împrumutat titlul articolului scris de Tudor Arghezi, de aceea este subliniat. În contextele de mai sus, Arghezi se referă la scriitori.
Vom da câteva exemple de folosire exagerată, în aceeaşi frază, a pronumelui relativ care, din revista Mozaic, Anul XII, Nr.5 (127), Craiova, 2009, pag.4-5. Acestea sunt însoţite de comentarii.
“Această lume care se vede pusă în faţa obligaţiei de a reface reperul originar în direcţia împrospătării imaginii şi unificării sensurilor sale, este, dintr-o dată (sic! Corect dintr-odată), lumea care trăieşte în epoca posthomerică, în care doar se spun poveşti despre altădată, în care altădată trăieşte într-un timp trecut, dar care, în sine, vorbeşte altă limbă, are altă credinţă şi urmăreşte altceva. Pe scurt este lumea care se întreabă despre temeiul ei, despre principiul care o ţine în picioare şi care crede că toate se pot susţine numai în măsura în care se poate argumenta, vorbi coerent şi discursiv, iar temele de discuţie sunt cu totul altele.”
Autorul articolului din care sunt extrase cele două fraze repetă pe care de cinci ori în primul enunţ şi de patru ori în al doilea. Frazele devin neinteligibile, pe alocuri ambigue şi ridicole, demne de umorul lui Caragiale.
Pentru evitarea repetării lui care, sunt la îndemâna noastră, ca vorbitori de limbă română corectă, mai multe mijloace: renunţarea la propoziţiile subordonate introduse prin care şi înlocuirea acestora cu părţile de propoziţie corespunzătoare (de regulă, atribute); înlocuirea lui care cu alte părţi de vorbire: unde, când, cum (adverbe relative) sau cu pronumele relativ ce, când este posibil.
“Această lume care se vede pusă în faţa obligaţiei…” poate fi înlocuită astfel: “Această lume pusă în faţa obligaţiei… ”; “lumea care trăieşte în epoca posthomerică…” se modifică astfel: “ lumea din epoca posthomerică… ”sau“ lumea trăind în epoca posthomerică…”. Atributivele au fost înlocuite cu atribute (“trăind” – atribut verbal).
Cea de-a doua frază conţine şi un alt tip de greşeală: nerespectarea regulii de a aşeza propoziţia atributivă imediat după cuvântul la care se referă, fapt ce duce la o exprimare ambiguă. “Pe scurt este lumea care se întreabă despre temeiul ei, despre principiul care o ţine în picioare şi care crede că toate se pot susţine…” Este vorba despre cele două atributive legate prin şi, introduse prin care: “care o ţine în picioare”; care este subiect şi înlocuieşte substantivul principiul; “şi care crede că toate se pot susţine” (Cine crede? Principiul sau lumea?). Aici apare ambiguitatea. Fireşte că, de data aceasta, pronumele care cu funcţie de subiect înlocuieşte substantivul lumea din prima propoziţie principală, nu ţine locul substantivului principiul. (Principiul crede?!) Avem de-a face cu un stil gongoric.
Iată o altă frază: “Mai mult, având în vedere climatul politic în care cartea a fost scrisă, este vorba în egală măsură despre viaţa omului într-o societate totalitară, de modul pervers în care se amestecă supunerea şi libertatea, de felul în care persecutorii devin ei înşişi persecutaţi de un sistem mai mare şi mai presus de ei, de un Big Brother care le dă tuturor o permanentă senzaţie că sunt urmăriţi…” (“Mozaic”) Se repetă construcţia în care de trei ori, care o singură dată. Se poate renunţa la această repetare a pronumelui relativ care prin înlocuirea acestuia cu adverbele când şi cum.
“Mai mult, având în vedere climatul politic când cartea a fost scrisă, este vorba în egală măsură despre viaţa omului într-o societate totalitară, de modul pervers în care se amestecă supunerea şi libertatea, de felul cum persecutorii devin ei înşişi persecutaţi de un sistem mai mare şi mai presus de ei, de un Big Brother ce le dă tuturor o permanentă senzaţie că sunt urmăriţi…”
Prin înlocuirea pronumelui relativ cu adverbele când, cum şi cu pronumele relativ ce, în frază a mai rămas doar construcţia în care. Folosirea abuzivă a lui care este un mijloc utilizat de clasicul şi eternul Caragiale, în opera sa comică, pentru a-şi individualiza personajele, lipsite de cultură. Este comicul de limbaj, iar intenţia scriitorului este satirică. Personajele sale trăiesc mai ales prin cuvânt şi mai puţin prin acţiunile lor. Întâlnim tot felul de anacoluturi, pronumele care devine un element de umplutură, fără nicio referire la vreun cuvânt din enunţurile anterioare.
Iată câteva exemple:
“…am fost întâmpinat de doamna directoare Aglaie Popesco împreună cu doamnele profesoare Areti Ionesco, Sevasti Ionesco şi Aristi Popesco, care toate s-au plâns de starea de mizerie în care a ajuns şcoala din cauza lipsei de combustibil pe care îl refuză onor primărie locală, pe care în nenumărate rânduri am rugat-o prin adrese oficiale care se văd la dosar, dar care n-au avut până în prezent niciun rezultat.”
(I.L. Caragiale, “Urgent”)
LEANCA: “Eu domn’judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn ’Marinescu Bragadiru din piaţă, încă chiar domn ’Tomiţă zicea să-l iau în birje”
(I.L. Caragiale, “Justiţie”)
Când întrebuinţăm pronumele relativ care, în exprimarea verbală sau scrisă, trebuie să evităm cacofonia, adică izbirea trivială de sunete (silabe): că/ca; ca/ca: “frică care”, “mănâncă care pofteşte”, “tactica care e folosită”.
Exprimarea cacofonică nu se corectează spunând, de exemplu, “mânâncă virgulă care”, imposibil de aplicat în scriere, ci trebuie evitată.
Prin urmare, este nevoie de o mai mare atenţie când folosim pronumele relativ care, în vorbire sau în scriere.
Constantin E. Ungureanu
