Farmecele Lunganei
Era la Lăzărești o femeie Ioana, cam înaltă de statură. Și cum despre Lăzărești se spune că numai să treci o dată prin sat și te alegi cu o poreclă, dar să fii de-al lor, este clar că Ioana a devenit Lungana. Povestea Lunganei începe cu: au trecut odată pe drum doi vâlceni cu căruțele (probabil aveau și câini legați la căruță, cum le stă bine vâlcenilor). Nu știm sete le-a fost, foame le-a fost, au intrat la Lungana în casă. Au lăsat căruțele la poartă. Au ieșit din casă, după care unul dintre ei îi spune celuilalt:
– Ia-o tu înainte, că eu mai rămân puțin la femeia asta!
N-a stat prea mult, numai doisprezece ani. După ce au trecut acești ani Lungana trăgea să moară. Îl cheamă pe Ion, că uitasem să spunem numele vâlceanului (la venetici nu se dau porecle, numele lor fiind el însuși un intrus în sat).
– Ioane, după ce mă duci la biserică, să cauți în colțul camerei, dar ai grijă să nu spargi ulciorul!
A îngropat-o, a făcut tot ceea ce presupunea tradiția și credința și apoi a început să sape în colțul de cameră unde primise indicații, dar a spart ulciorul. Reacția imediată a lui a fost să iasă din casă și a observat cum căruța o luase singură pe drum spre Vâlcea:
– Unde e căruța mea?
Pasă-mi-te Lungana noastră cam umbla cu farmece și acestea se destrămaseră odată cu spargerea ulcelei, Ion revenindu-și la simțămintele din urmă cu 12 ani, când spusese tovarășului lui că îl va prinde din urmă. Odată dezlegat farmecul, căruța a plecat singură la drum, ca și când cei doisprezece ani fuseseră doar un vis.
Cine n-are bătrâni să-i cumpere!
Ultima poveste a Lăzăreștiului ar fi aceasta: era o permanentă stare de război între două țări (o fi vorba de luptele Lăzărești-Bârlești?) și, pentru a face pace definitiv o țară a cerut celeilalte să-și omoare toți bătrânii, în primul rând, urmând să impună alte condiții ulterior. Țara cealaltă a acceptat, numai un „demnitar” nu și-a omorât tatăl, ascunzându-l într-o peșteră în munte. Următoarea condiție impusă a fost să „restituie” o sfoară de aur împletită cu nisip pe care le-o luaseră mai demult. S-au gândit locuitorii țării acesteia, s-au sucit, au căutat, dar de unde să găsească sfoara de aur împletită cu nisip? „Demnitarul” s-a dus la tatăl său și i-a povestit pricina. Bătrânul l-a învățat să facă o scrisoare țării cu care duceau război prin care să ceară să le trimită o bucată din sfoara cu pricina, pentru a vedea despre ce este vorba și a pleca s-o caute. Care a fost exclamația celor din țara războinică?
–Vecinii mai au încă bătrâni!
La Lăzărești se apelează la sfatul bătrânilor. Bătrânul cel mai ascultat în sat era Iordan Bercea. Acesta mergea prin sat, aduna oamenii și le explica cam ce-ar putea să facă pentru sat: o potecă, o construcție. Avea două perechi de boi și oamenii își mai aduc aminte cum spunea: „merg cu boii mei, hai să facem treaba!” Și treaba se făcea. Dar a botezat Iordan Bercea un copil, pe Nistorescu Dumitru, care i-a preluat și bunul obicei de a pune locuitorii satului să decidă împreună treburile ce-i privesc pe toți: apă, gaze, drum, biserică.
Mihăieștii, Plevnarii și Pandurii
Denumirile locurilor din Porceni sunt după oameni sau după evenimente. Fiecare capăt de uliță are povestea lui. Așa sunt Mihăeștii, Plevnarii, Pandurii. Evenimente istorice s-au simțit și local. Petrovanii, veniți din Maramureș, când au făcut casele au găsit oase. S-ar crede că au fost de la întâmplarea cu turcii, povestită la capitolul dedicat istoriei.
Participanții la războiul de independență (1877) au adus denumirea de Plevnari. În războiul din 1916 Nistor era militar. Când nemții au venit din partea Ardealului (drumul din Porceni este făcut într-o singură noapte de nemți) au fost întrebați din sat cine cunoaște terenul. Nistor a fost acela. S-au infiltrat la Runcu.
Și astăzi se mai găsesc cartușe goale sau pline, dar deteriorate de timp. În Al Doilea Război Mondial la vila Condrus a fost unitate militară. Rușii plecau prin sat după băutură. Porcenii n-au stat cu mâinile în sân. Au făcut o celulă ce acționa mult noaptea, omorând rușii. Există locuri unde sunt îngropați ruși. Rușii au bănuit că la Pleșa sunt partizani. Voiau să bombardeze satul. Au montat o Katiușă la gară în Valea Sadului. Au fost domoliți de translatorul lor, Pănoiu, care le-a spus că sunt oameni pașnici, probabil fiind străini infiltrați printre ei cei care fac rele. Așa a scăpat satul de bombardare.
De-ale lui Mocinică
Mocinică era omul din Porceni care făcea versuri tip epigramă. Era vestit pentru asta. Au rămas renumite unele situații. Fiul său s-a însurat cu o fată crescută la oraș, mai „sensibilă” să nu zicem sclifosită și a venit cu ea acasă. Văzând unde o aduce, fata, nevastă de-acum, a spus:
–Pe aici s-ar putea să fie pureci!
Răspunsul lui Mocinică a fost pe măsură:
–Nu sunt, că i-au mâncat păduchii.
Acesta stătea totdeauna în capul mesei și odată s-a luat preotul de el:
–Mocinică, la pomană ești în capul mesei, dar la cimitir nu te văzui!
–Acolo mă duc odată și definitiv, părinte!
Tot Mocinică era cu sfaturile:
–Nea Mocinică, îmi iau pușcă, îi spune un bărbat.
–E bine, să-ți iei pușcă să auzi și tu banii tăi pocnind! Dacă tutunul era ceva benefic pentru om îi lăsa Dumnezeu coș în cap.
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională
Cultul Eroilor „Regina Maria” –Filiala Județului Gorj
