Există două versiuni care, susțin localnicii, ar sta la baza denumirii peșterii cu apelativul de „Muierilor”. Prima spune că în trecutul istoric, atunci când fumul focurilor de alarmă chemau bărbații în putere să apere țara de năvălitori veniți de aiurea, femeile luau în grabă copiii și bătrânii pentru a se adăposti în peștera pe atunci numai de ei știută, unde rămâneau ascunși până la trecerea urgiei. A doua versiune susține că denumirea de Peștera Muierii ar veni de la faptul că în zilele uscate de seceta verii, mai aprigă pe calcare decât în alte părți, femeile se așezau să toarcă lâna la gura cavității peșterii, unde aerul ce răbufnea din interiorul ei le-ar fi ușurat mult munca de răsucire a firului. Unii susțin că obișnuiau să pătrundă chiar și mai spre interior unde, în gurile de apă, puneau inul și cânepa la topit.15
Incursiune în Cuaternar
S-a întâmplat demult, cu mult înainte de era noastră. Parcă născut din apele Lacului Getic și îmbrățișat de valuri urca încet spre zori de zi globul de flăcări încă inofensive al soarelui. Pe o stâncă a falezei înalte de calcar, colorată de raze într-un roz sidefiu, câțiva pescăruși cu rouă în aripi priveau somnoroși la acest miracol al unui nou răsărit. Dincolo de faleză se întindea în ondulări abia perceptibile un platou pe care soarele se înălța și țesea din urzeala copacilor un hipnotizant covor de umbre și lumini. Ziua ce se revărsa peste el se anunța toridă, iar pe cerul încă violet spre miazănoapte nu se zărea nicio scamă de nor. Ceva mai la dreapta de ridicătura pe care picoteau pescărușii, bolborosea monoton apa unui pârâu a cărui albie, deschisă spre faleză, se îngusta mai la deal într-un canion. Părea că nimeni și nimic nu ar tulbura acest ritual al începutului de zi și totuși, ca la un semnal, pescărușii începură să se agite lungindu-și nefiresc gâturile și răsucindu-și capetele, ca și când ar fi vrut să asculte un sunet îndepărtat, încă de neauzit. În jurul lor, totul amuțise de parcă întreaga suflare a platoului ar fi încetat să existe. Brusc, doar fâlfâitul aripilor în bătaia aerului neînsoțit de nici un alt zgomot făcea liniștea acelor secunde și mai apăsătoare. Se roteau ca luați de un vârtej, în cercuri largi, neîndrăznind să revină la pământul pe care îl părăsiseră. La început a fost o abia simțită vibrație a scoarței, ca o ușoară tresărire dintr-un somn adânc. Aproape instantaneu, însă, dinspre străfunduri se porni un vuiet înăbușit, în timp ce totul în jur începu să se legene într-un balans nefiresc. Apa lacului, clocotind în valuri înspumate izbea faleza din care blocuri mari se desprindeau în scrâșnete și pârâituri de neînchipuit. Copacii își clătinau coroanele în gemete prelungi în timp pe întinsul platoului, scuturat de convulsii telurice, sute de animale cuprinse de panică alergau fără direcție, într-un iureș de nestăvilit … Totul a durat mai puțin de un minut. Apoi zbuciumul pământului a încetat, pescărușii au coborât din nou în cuiburile lor, iar ceva mai târziu s-au potolit și celelalte viețuitoare. Soarele, ridicat acum la câteva sulițe, mângâia cu razele lui rănile cataclismului. Platoul, aparent neschimbat, era acoperit cu copaci dezrădăcinați sau rămași în poziții nefirești, iar faleza lui apărea acum mai înaltă, deoarece apa lacului, scursă undeva aiurea, dezgolise umerii malului încărcați de alge. De-a lungul albiei râului, o diaclază adâncă brăzda calcarul din peretele căruia acum, spre apa gâlgâind în făgaș nou, câteva izvoare își răsfirau șuvoaiele. Era timpul în care pământul se pregătea să intre într-o nouă perioadă pe care geologii au numit-o Cuaternară. Peștera Muierilor nu se născuse încă, dar ultimele mișcări tectonice de atunci, care au definitivat structura morfologică a locurilor, dându-le o geometrie a formelor pe care le întâlnim și astăzi, ce-i drept modelate în timp, au creat și cele necesare apariției ei: o reactivare a unei fracturi mai vechi a calcarelor de-a lungul căreia apele pârâului Galbenul au continuat să sape milimetru cu milimetru la cheia de mai târziu. Clepsidra timpului, răsturnată de noua perioadă, a mai scurs peste întinderile platoului calcaros aproape un milion de ani. Abruptul dinspre sud al lui nu mai era acum o faleză, căci apele Lacului Getic, alungate de ridicările scoarței, lăsaseră în urmă o înșiruire de culmi acoperite de tufișuri țepoase zgribulite în bătaia vânturilor aspre, ce aduceau dinspre nord, tot mai insistent, valuri de frig și vifornițe. Vara era scurtă și rece, iar apele pârâului umbrite de pereții verticali ai cheii rămâneau mai bine de jumătate din an ferecate de suflarea gerului ce le transformase în jerbe sticloase. Sus, pe culmile înalte ale munților, se cuibăriseră în circuri abia schițate, ghețari ce se revărsau spre văi, într-o alunecare lentă, torente nesfârșite de zăpadă. A fost prima și cea mai lungă perioadă glaciară ce a durat peste 400.000 de ani, după care vânturi mai blânde au descătușat pâraiele ce curgeau vijelios la vale, umflate de apa provenită din topirea troienelor ce păreau veșnice. Scurt timp după, nici 50.000 de ani, o nouă răbufnire de gheață avea să se abată peste platou, încărcându-l cu nămeți de zăpadă. Aproape 100.000 de ani frigul a continuat să fie stăpân, apoi treptat clima s-a îmblânzit din nou, apele ploilor continuând să sculpteze harnice calcarul, transformându-l cu fiecare mileniu tot mai mult în spinări rotunjite, despărțite între ele de chei adânci și prăpăstioase. În versantul drept al Galbenului, acolo unde prindea forme tot mai semețe culmea Măgurii, câteva dintre descărcările de apă spre albia pârâului începură să susure din cavități lungi, largi, cunoscute azi sub numele de Peștera Pârcălabului și Peștera Corbului. Cele două glaciațiuni ale începutului de cuaternar au fost trecute în istoria evoluției pământului sub denumirea de Grunz și Mendel, iar momentul mai cald dintre ele a fost numit de specialiști Gunzmindel. Până la cea de-a treia glaciațiune, numită Riss, a urmat un lung interval cald, interglaciarul Mindelriss, cu o durată de peste 200.000 de ani. A fost timpul în care conjunctura de ansamblu a factorilor climatici teoretici și litologici au determinat nașterea miracolului de aici: Peștera Muierilor. Incompatibilitatea calcarului masiv născut în marea Tithonic-Neocomiană de a se modela în cute a făcut să răspundă presiunilor tectonice în ridicarea scoarței printr-o fracturare în blocuri care adeseori, sub influența gravitației, au alunecat peste sedimentele mai noi. Aici, între culmile Şarubei și a Măgurii, planul facturii prezintă o ușoară abatere de la verticala locului spre Vest, care se accentuează de la Nord spre Sud. Acesta a fost unul dintre elementele determinante care au favorizat formarea peșterii. Pârâul Galbenul și-a scurs la început apele de-a lungul zonei de discontinuitate a masei de calcar provocată de ruptură, adâncindu-și albia, inițial, pe direcția acestui plan. Debitul lui, nu atât de mare pe cât era de constatat, fiind alimentat continuu din ghețarii rămași încă un timp pe crestele înalte ale Parângului, săpa cu insistență în patul de curgere transformând tot mai rapid malurile în versanți abrupți. Dar, pentru că adâncirea albiei se făcea corespunzător gravitației de verticala locului, pârâul a abandonat planul fracturii, care era înclinat, instalându-și patul direct pe calcarul masiv. În acest fel, apele izvoarelor din peretele drept al cheii, pentru a putea ajunge la șuvoaiele din matcă, erau obligate acum să traverseze linia de falie. Se pierdeau tot mai mult însă de-a lungul planului de ruptură, sfârșind până la urmă prin a fi absorbite cu totul, apele pârâului infiltrate și ele pe căi subterane începuseră deja opera de săpare a cavității care mai târziu va fi numită „Peștera Muierilor”. Spre sfârșitul interglaciarului, crivățul de miazănoapte a început din nou să cearnă nesfârșite zăpezi peste întinderile de calcar. Peste 100.000 de ani undele apelor rămâneau ferecate mai bine de două anotimpuri din patru, iar suflarea gerului era parcă mai rece și mai uscată ca în alte dăți. Apoi tăria soarelui a alungat iarăși zăpezile spre Nord și vreme de 75.000 de ani florile verii și-au deschis iar corola pe țancurile Măgurii. Peșterile Corbului și Pârcălabului, cu portalurile deschise spre răsărit, erau acum uscate, iar apele Galbenului, strecurate în spărtura calcarului, săpaseră un culoar ce șerpuia pe sub munte spre poarta dinspre Sud a cheii, unde se întorceau din nou să se unească cu suratele lor de la lumina zilei. Unele apucaseră drumuri mai scurte și reveneau la albie prin gura Porții Altarului din care susurau fericite spre râu. O poveste… Într-o zi mohorâtă și ploioasă, coborî de pe culme spre gura peșterii Corbului o familie de lei. Adăpostul era trainic și cald. Pe când leoaica se tolăni într-un ungher, el, stăpânul, rămas la intrare își anunța prezența printr-un răcnet pe care ecoul îl rostogoli amenințător până dincolo de porțile cheii. Mai zăbovi un moment, parcă așteptând un răspuns, apoi, cu pași felini, coborî spre pârâu la prima lui vânătoare pe aceste locuri. În același timp, furișându-se ca niște umbre pe după tufișuri, câteva hiene se strecurară pe urmele lui. Destul de puternice ca să vâneze și singure, preferau totuși resturile de hoituri rămase de la ospețele leului, pe care și le împărțeau într-o veșnică ciondăneală cu vulturii și corbii. De obicei, ieșeau după hrană mai mult spre seară, ziua preferând răcoarea peșterilor din versant, ce le foloseau și ele ca adăpost. Acum pășeau prudente pe urmele leului care, ajuns la pârâu, se oprise o clipă, adulmecând aerul. De undeva dinspre poienile din amonte de chei, vântul aducea până la nările lui mirosul abia perceptibil, dar sigur, de cerb. Mai puternice decât ele, simți însă și duhori iuți de urs, care îl făceau să ezite. Dar foamea, sfâșiindu-i tot mai dureros măruntaiele, îl împingea înainte. O apucă chiar pe lângă firul apei, călcând atent pe sub peretele abrupt, până în dreptul locului unde valea, lărgită ușor, reprimea, din poarta altarului, o parte din apele pierdute prin ponorul de la intrarea în chei. Aici instinctul îl făcu să se oprească, deoarece simțea ursul la câțiva pași. Vântul care bătea dinspre munte excludea posibilitatea ca să fie simțit și el, dar riscurile erau prea mari. Renunță și se întoarse pentru a-și încerca norocul în altă parte. Dacă ar fi fost un singur urs nu s-ar fi temut, dar știa că rareori se întâmpla acest lucru. Și într-adevăr, dincolo de poartă, într-o sală spațioasă sălășluia de câteva generații, fără ca nimeni să o fi deranjat vreodată, o familie de urși. Erau animale puternice, a căror talie, când se ridicau în picioare, depășea adeseori doi metri și jumătate. Labele din față le aveau mai lungi față de cele posterioare, fapt care îi ajuta să se cațăre cu multă ușurință pe stânci. Maxilarele le aveau puternice și înzestrate cu canini mari și ascuțiți, pe care însă rareori îi foloseau la sfâșiat, căci erau la fel precum cei de azi, omnivori, preferând rădăcinile și fructele suculente, fără însă a renunța la pradă. Proeminența oaselor frontale le făcea mai accentuată linia botului, iar adăpostul lor preferat era peștera în care curgea un pârâu și în care locuiau două-trei familii la un loc. Acum, în fața intrării, ursoaica întinsă la soare suporta răbdătoare giumbușlucurile celor doi pui ce se zbenguiau pe lângă ea, iar alături, frecându-se insistent de o proeminentă a calcarului, un urs uriaș și bătrân privea nepăsător la hârjoana lor. Cu fiecare an ce trecea, puterile îl părăseau și îi venea tot mai greu să urce colina după hrană. Înainte de apusul soarelui se strecură anevoie în peșteră, iar a doua zi nu mai reveni. Nu a ieșit nici în zilele următoare. Ursoaica a mai stat un timp, apoi și-a luat puii și a plecat să-și caute alt adăpost, cel puțin până când hienele vor albi oasele tumefiate ale bătrânului urs. O luă agale în josul râului, și, la ieșirea din chei, urcă coasta până în dreptul gurii din aval a peșterii, prin care un pârâu anemic își răsfira apele. Se opri la vreo cinci metri de intrare și, cu botul ridicat, adulmecă iscoditor înspre ea. Se părea că noul adăpost era liber, căci mirosul de vulpe ce îl simți venind dinspre peșteră nu era de natură să o îngrijoreze. Intră totuși cu prudență înăuntru și începu să-i inspecteze fiecare colț. Pârâul subteran avea ape puține la ieșire, deoarece la vreo treizeci de metri în interior cea mai mare parte a lor se abăteau spre peretele din stânga unde, printr-o galerie îngustă, se prăbușeau cu zgomot într-o cascadă spre nivel inferior, pe care alte despletiri ale șuvoaielor, undeva spre gura din amonte, începuseră să-l sape în străfunduri, părăsind astfel tot mai mult traseul culoarului de sus. Ceva mai la stânga căderii de apă, ursoaica găsi o sală mică și caldă. Hotărî să-și facă aici culcușul. Scormoni cu ghearele în jur pământul nisipos și își săpă o groapă nu prea adâncă, în care se întinse pe o coastă pentru a-și alăpta puii flămânzi. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, o luară fără grabă de-a lungul coastei spre niște tufe de zmeură. După câțiva pași, se opri însă nedumerită. Zefirul dimineții ce bătea dinspre câmpie îi aduse în nări un miros care nu semăna cu nici unul din cele cunoscute până atunci. Întoarse capul pentru a încerca să-l distingă mai bine și abia atunci zări, strecurându-se printre copacii pădurii din apropierea râului, niște ființe ciudate. Erau aproape golașe și se mișcau cu sprinteneală, purtând în mâini niște bețe lungi și drepte la capătul cărora străluceau în soare un soi de pietre galbene și ascuțite. Le vedea pentru prima dată și ar fi trebuit să nu se teamă, căci nimeni nu îndrăznise vreodată să-și măsoare puterile cu ale ei. Și totuși, instinctul îi cerea prudență. Cu un mormăit scurt își chemă puii și se întoarse în grabă la peștera unde se simțea în siguranță. Tot spre peșteră se îndreptau însă și acele ființe care, atunci când o zăriră, începură să alerge cu iuțeală, scoțând chiote și aruncând cu putere spre ea acele bețe ce spintecau aerul în șuierături prelungi. Puii, înnebuniți de spaimă, alergară spre întunericul ocrotitor, dar greșiră drumul și căzură în șuvoiul de apă care îi rostogoli fără întoarcere spre hăurile din adânc. Refugiată în sala în care își săpase culcușul, ursoaica mormăia înfundat privind țintă spre geana de lumină de la intrare, dincolo de care rămaseră agresorii. Urmă o lungă pauză. Liniștea de afară nu prevestea nimic bun. După un timp, în aerul din jurul ei începură să plutească nori de fum înecăcios și usturător. Spre interiorul peșterii nu putea înainta, deoarece ceva mai încolo tavanul cobora până aproape de oglinda apei. Cu ochii injectați de fum și furie, se văzu nevoită să iasă din nou la lumina zilei. Aruncat cu putere de undeva de sus, un bolovan colțuros o izbi în cap, amețind-o. Cu răcnete înfiorătoare, se ridică în picioare orbită de sângele ce îi șiroia peste ochi. În acel moment, răsărită ca din pământ, apăru lângă ea una dintre acele ființe care, cu un strigăt de triumf, îi înfipse cu putere sulița în piept. A fost o imprudență pe care o va plăti scump, căci, cu ultimele-i puteri, ursoaica îl apucă între labele-i uriașe și se prăbuși odată cu el într-o ultimă zvârcolire. Nici vânat, nici vânător nu aveau să se mai ridice vreodată … Spre seară, blana ursoaicei, încă pătată de sânge, acoperea trupul unuia dintre vânători care sărbătorea, împreună cu ceilalți, dansând în jurul unui foc, succesul vânătoarei de peste zi. La un moment dat, din grupul acela cuprins de delirul victoriei se desprinse o femeie cu un copil ce-i adormise în brațe. Se aplecă spre foc, apucă o creangă de brad, pe care rășina sfârâia în flăcări albăstrui, și, cu pași hotărâți, se îndreptă spre gura peșterii. În fața portalului se opri un moment, parcă măsurându-i înălțimea, și, cu toate că era mult mai înalt, decât statura ei, trecând pe sub el, se aplecă ușor. Lumină în jur pentru a găsi un loc uscat și, după o scurtă cercetare, ajunse în sala în care ursoaica își făcuse culcușul. Înfipse creanga aprinsă într-un intrând al peretelui, apoi, obosită, își așeză jos copilul și se întinse alături de el. După câteva clipe, Peștera Muierilor va ocroti pentru prima oară somnul a două ființe pe care cercetătorii zilelor noastre le vor numi Homo sapiens neanderthalensis.
(Va urma)
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj
