-Tată socrule, îi ieși Ion în întâmpinare, văzând despre ce ispravă era vorba, să nu-ți faci probleme. Am eu grijă de cojocelul neveste-mi. Așa că te rog să nu-mi lași pe cap și servitoarele astea. Că, de, sunt și eu un pic de ,,tăurel” și… Tare șmecher era Ion ăsta … Acasă la Ion, fata boierului a stat o lună de zile fără pic de bucate, fără strop de apă, fără să fie spălată. Dar dormea ca pe lumea cealaltă. Pe urmă, văzând ea că Ion o lăsase pe mâna morții, s-a ridicat din pat și a început a deretica prin curte, să facă de-ale mâncării, curățenie de mama focului … Într-o bună zi veni boierul să-și vadă ,,podoaba”. De cum intră în ogradă, îi fu dat să vadă o adevărată ,,minune”. Netoata lui era o ,,nevăstuică” în toată regula: dintr-un colț în altul ea alerga dereticând. Iar Ion, cum îl știa o lume întreagă, și isteț și harnic și șmecher, că-l auzeai:
– Ne-ves-ti-căăăă…
– Da, Ioane…
– Ce mai faaaaci?
– Apăi, Ioane dragă, nu-mi văd capul de câtă muncă am de făcut … În casa lui Ion și-au făcut loc și hărnicia și frumusețea și dragostea. Dar nu numai atâta. Hotărâți ei să se îmbogățească și mai mult, munceau cu toată râvna de care erau în stare. Unde mai pui că părinții ei, boierul și nevastă-sa, îi vizitau des-des și nu veneau niciodată cu mâna goală: le aduceau ba fel de fel de bunătăți, ba ocale de aur, încât au ajuns cei mai bogați din Gorj…”. Îl ascultam pe Moș Gogioman cu încântare. Dus pe gânduri. Iar încheierea poveștii tot el a făcut-o, în felul lui glumeț, dar și în stilul basmelor: „Și am fost și eu și la nuntă și la domn, pe când mai eram în somn…”. Peste cinci ani, am auzit vestea cea tristă. Gogioman a murit, săracul! Ca ființă. Căci vorbele și basmele lui sunt vii și acum.
Ce mai năroji erau, mumă, odată!
Cercetând documente ,,de epocă” (zapise, acte de proprietate) din lădița de lemn – de peste o sută de ani – moștenită cu hârtii cu tot, de la părinți, trăiesc secreta bucurie a unor emoționante ,,descoperiri”. Abia acum, după cincizeci de ani, ,,gust” vechimea acestora: hârtia specială ,,Letea”, ștampile locale cu cerbi, ceea ce denotă o orgolioasă punere în evidență, inconștient, a unei faune silvestre de o cuceritoare frumusețe, caligrafiile, aproape baroce, ale unor grefieri sau notari dotați cu rarul har scriptural. Toate provin de pe vremea când plasele ca unități administrative erau ,,la modă“, iar pecețile primăriilor făceau parte din ,,logistica” întregului areal al munților Vâlcan (din Gor-Jiu …). De unde se vede că ecologia, din acele vremuri, exista ca instinct, ca un fel de ADN special.
– Mumă!- zicea muma mea – au fost timpuri când și cerul și pădurile Domnului erau ca frații cu omul. Făgetul îi arunca crengi uscate direct în sobă. Soarele și stelele erau prietene la cataramă cu oamenii. Numai acuma, mumă – zicea muma cu durere –omul se dovedește părăsit de Dumnezeu. Eu, care în anii ’50, învățam sârguincios marxism-leninism, darwinism, miciurinism, bolșevism, devenite ,,științe“ obligatorii, iar, automat (printr-o nevinovată corupție), devenisem materialist-dialectician, nu respingeam aceste legende. Dimpotrivă, le ascultam fascinant. Și mi le-am notat, lăsându-le ,,moarte” în caietele cu însemnări din acei ani. Redescoperindu-le, mai târziu, ca și pe vechile acte notariale din ,,lădița fermecată”, reîntâlnesc, de fapt, pagini ciudate dintr-o bizară istorie. Aceste ,,ziceri” ale mumii le consemnasem în anul 1954, în acea vreme de iarnă cu zăpadă înaltă până la cosoroaba casei, când noi, elevii, apucasem rara ,,fericire” a celei mai lungi vacanțe de iarnă. Atunci, la lumina lămpii cu petrol, țesându-și la război macaturile, sau torcându-și, ca pe o amintire, caierele de cânepă, muma își continua ,,zicerile”.
– Că s-a întâmplat, mumă, că omul a nărozit rău. A devenit hapsân, pizmaș nărăvit și puturos. Nu-i vorbă, că vremurile se alimăniseră. Că pe timpul ăla despre care îți povestesc, stăpâni pe bietul român erau fie grecul, fie turcul, ori toți ăștia împreună cu ciocoii noștri. Iar bietul om ce să facă, sărmanul? Cu sărăcia cuibărită în casă și în oase și cu o spuză de copii în vatră, nu avea altă cale decât a codrului. A haiduciei…
– Îmi spuseși, mumă – am întrerupt-o – poveștile alea cu Cerul și cu Făgetul…
– Da, mumă! … Că-mi zicea și mie muma, care și ea știa de la muma ei.
…Până la urmă-îmi ziceam eu – iată un extraordinar arhetip: MUMA! Pentru că erau: muma, muma mumii, muma mumii mumii, ş.a.m.d. Iar această infinită înșiruire, întreruptă brusc doar de ne-memorie, te duce la o ,,mumă generică”, întruchipările ei reale, în secole, fiind niște avataruri. Oare, îmi ziceam eu, de la care dintre mume i-au rămas mumii mele atâtea minunate taine…?
– Că-mi spunea muma, continua muma, că o năroadă de pe aici, deși avea Jaleșul nostru la doi pași de casă, în loc să spele scutecele copilului în râu, le-a șters, vaca, de cer. Care cer era una cu streșinile bordeiului. Iar Dumnezeu atât de rău s-a mâniat, c-a zis:
– Mare păcat făcuși, femeie! sau cam așa ceva. Și de atunci nu mai atingi cerul nici cu avionul … L-a retras Domnul la el sus de tot, hă, hă…
– Dar cu făgetul ce s-a întâmplat, am întrebat-o, iscodind-o, acesta fiind Buchenwald-ul Câmpofenilor (Bucovina Gorjului).
-Cu ăsta-i altă poveste. Făget însemnând, mumă, pădure de fagi, care și ea dădea taman în târnațul caselor gospodarilor. Nu era ca acum la peste o mie-două de pași. Și întâmplarea, după cum îmi spunea muma, tot pe-aici ar fi avut loc. Că – auzi tu? –se ducea omul în pădure, își tăia un carpen sau un stejar, că erau cu hărămugu, iar aceștia mergeau singuri la casa omului, fără cai, fără boi … de parcă ar fi fost niște ființe neființe … Se opreau la curtea țăranului, el îi tăia în bucăți, făcea focul și pace … ca-n rai, mumă! Numai că s-a dus năroada în Făget, a tăiat un gorun și nu i-a fost de ajuns pucioasei. Când gorunul și-a luat drumul spre bordeiul acesteia, ea, hop! pe el … Voia să meargă călare pe el acasă. Iar atunci, văzând Dumnezeu ticăloșia neisprăvitei, i-ar fi zis: „Năroado, mare greșeală ai făcut!”. Atâta. Și-apoi, s-a pomenit lumea că pădurile s-au îndepărtat de sate, iar de atunci omul se chinuie să-și care lemnele de foc sau de construcție de la nu știu câți kilometri depărtare! În aceeași iarnă grea, muma mi-a depănat și alte evenimente petrecute demult pe meleagurile fie de sub Făget, fie de sub alte păduri, iar eu rămâneam stupefiat de câte au putut să se întâmple prin aceste locuri! Unele erau legate de haiduci, altele de comori …
-Ceea ce-ți spun să știi că nu-i deloc minciună. Că asta mi-a povestit-o și muma mie, fie-i țărâna ușoară! Că era unul al lu’ Zdruţă, mumă, haiduc. Era de loc din Drăgoiești, dincolo de Dealul Mare. Cum nu avea frică decât de sărăcie, nu se temea nici de jivine. Plecă, prin urmare, omul prin pădure. Nu se știe cu ce fel de gânduri. Dar merse el așa, singur-singurel, prin ditamai desișul. Deodată, în bezna podului, o licărire galben-roșiatică. Nu se sperie. Se uită în jur, tăie cu toporul o creangă, fixă bine locul și aruncă țărușul acolo unde văzuse el ,,licurici”. Se întoarse binișor acasă, bătu la poarta lui Pătru a Firii, ăsta ieși, iar el îi zise, făcându-i semn să tacă: ,,Îmbracă-te iute și hai cu mine!” Dar ia și o secure. Ăsta, Pătru al Firii, năucit, crezu că Zdruţă e nebun. Dar i-a îndeplinit porunca. Pe drum, spre Măluroasa, așa se numea pădurea de peste deal, Zdruţă îi povesti despre ce era taina. Ajunși la semn, văzu și Pătru licăriri… ,,Bă să nu fie dracul la mijloc, Doamne ferește!” îi zise Pătru prudent… „Nu, mă!” îi răspunse scurt Zdruţă. Și începură cu săpatul. Dă-i și dă-i! și iar dă-i și dă-i! Fără pic de ostenire. Dar și fără de folos. „Zdruţă! Tu îți bați joc de mine!” îl luă tare Petru. „Băi, îi zise ăsta de parcă l-ar fi lovit în ceafă cu ceva… Ce-ți spune Zdruţă nu-i minciună”. Și o luară din nou de la capăt și iarăși dă-i și dă-i! Dă-i și dă-i! Apoi, săpând, se poticni de ceva mai tare. Ce să fie? Ditamai bulgăre de pământ negru ars … „Bă Zdruţă, cin se ia după tine e ca tine. Adică prost!” i-o zise, dur, Pătru. Și îl și părăsi pe Zdruţă în negura cu taine a codrului. Iar Zdruţă, în sinea lui: „Bă, dacă Pătru al Firii are dreptate, ia să-l prostesc și eu pe al lui Țuică, vecinul meu”. Așa că, ajuns acasă, aruncă gogoloiul de pământ ars în grădina lui Țuică. „Ha, ha ha!” își zicea el. Când o să vadă hapsânul ăsta o să creadă că-i o minune venită din cer!” Trecu o noapte, veni dimineața, iar Țuică, făcându-și de lucru în grădină, dete, mumă, de cocoloș. Îl privi, se miră. Îl luă în mână, îl sparse, iar din el ieși, ca dintr-un dovleac, un alt bulgăre, dar de ceară … „Ăsta-i semn dumnezeiesc, își zise vecinul, că nu cred că la mijloc o fi o altă ispravă de-a nărodului de Zdruţă!” Și văzând omul că a dat norocul peste el s-a îmbrăcat în grabă și fuga la târg cu ceara, la un lumânar. Se tocmiră prietenește și fură amândoi mulțumiți. Peste câteva zile, când lumânărarul a desfăcut cocoloșul de ceară ca să-l prelucreze, din el a început să curgă galbeni de aur”. Concluzia? Judecați-o și voi!
La nuntă la Vijulan
Este o baladă locală care amintește cum Matei Vlădoiu, moșnean sărăcit, însă foarte destoinic, reușește să fie ales primar (prin 1870). Dar un grup de familii locale chiaburești îl otrăvesc, la nuntă la Constantin Vijulan, tocmai pentru că fusese ales primar al comunei Arcani. Și mai există un loc, numit de localnici ,,La morminţi”. La Arcani, în acest loc, au fost găsite numeroase materiale de interes arheologic.
Victoria Stolojanu-Munteanu
