Fântâna lui Blană
Cândva, străbătând drumul de la Cornești spre Jiu, mergeam cu tata în lunca de pe Jaleș. Ajunși la capătul dinspre Cornești al Găvăneștilor, în punctul numit „La Câlniceni”, zăream, în copilărie, conturându-se pe liziera Făgetului local, o cumpănă de fântână. Mare, mândră, dominantă. Îmi amintesc precis: furca fântânii dădea spre sud, iar capra ei, cumpăna propriu-zisă, își ținea fruntea ridicată spre cerul Găvăneștilor, rostind parcă o rugăciune. Fântâna are povestea ei. Mai sus de satul ăsta este ascunsă în tufișurile poveștilor „Valea Muierii”, mai la deal „Valea Fântânii”, iar spre Telești „Valea Zgârcită”. Cumpăna fântânii a fost făcută de Blană, dar fântâna nu. Ea a fost doar găzduită, că era păcat s-o lași așa, deși ea se ivise de pe urma unui păcat, dar și a unui blestem… Astăzi lumea este alta. Altădată însă vremurile erau altfel. Acum se face agricultură, oamenii cunosc meserii (croitorie, dogărie, cojocărie, tâmplărie, dulgherie, fierărie), de bine, de rău au ce câștiga de pe urma priceperii și hărniciei lor. Nu în zadar se zice că “meseria este brățară de aur”. Însă cu doar o sută de ani în urmă, locurile astea, mai cu seamă pădurile, care erau dese ca peria și nesfârșite precum „Calea Robilor”, erau hălăduite nu doar de lupi, cerbi și alte sălbăticiuni, ci și de haiduci. Numai că tainele faptelor de haiducie din aceste ținuturi le cunoșteau doar trei dintre ei, acestea fiind nu prea departe de ,,găvanele” astea. Într-una din nopțile cu lună de după răscoala Domnului Tudor, aici, în acest loc de la capătul Găvăneștilor, trei voinici, sătui de haiducie, dar și cu sacii plini de galbeni, s-au hotărât să se retragă la părinții ori poate chiar la muierile și copiii lor…
-Fraților! a rostit unul dintre ei… Gata! Avem aur destul! Să dea Domnul să ne bucurăm de acești bani când o da nevoia peste noi. Dar și atunci, în taină, cu rost și fără trădare.
-Păi, altfel, cum? A fost și răspunsul și întrebarea celorlalți.
-Si, ca să fie limpede ca lumina zilei și-a reluat gândurile primul haiduc, punem toți galbenii în căldarea de aramă, iar pe ea o băgăm în sacul ăsta. Săpăm aici, în locul lui Blană, o groapă, ascundem agoniseala și, când o veni vremea, o dezgropăm, dar numai noi trei la un loc. Blestemat să fie cel care cutează să dezgroape comoara de unul singur, ori în doi…
-Blestemat să fie!
Într-o noapte târzie cu lună și stele reci, aici, în poienița lui Blană, sub Făgetul Găvăneștilor, în locul numit ,,la Câlniceni” trei haiduci au îngropat, în mare taină, sub jurământ sfânt și blestem de groază o comoară. Martori la faptă erau doar luna și stelele. Peste ani, într-o altă noapte, tot cu lună și stele, unul dintre cei trei haiduci a rupt legământul. Din nevoie? Din lăcomie? Din ticăloșie? Nimeni nu știe. Din nenorocire, însă, fapta s-a petrecut. Cu o ciudată înfrigurare, trădătorul jurământului se apucă de săpat. Fapta lui ticăloasă se desfășura într-un fel de nisipuri mișcătoare. Căci, pe măsură ce groapa se adâncea, cu aceeași înverșunare țărâna și pământul gropii se surpau peste lacom, îngropându-l de viu. Nu peste multă vreme, aici, în poiana lui Blană, s-a ivit un izvor. De lacrimi? De căință? La toate aceste întrebări nu a răspuns nimeni. Iar cei care au făcut această cumpănă majestuoasă depun mărturie, fără să fie sub stare de jurământ, că aici, sub Făgetul Găvăneștilor, nu prea departe de „Valea Muierii”, de „Valea Zgârcită”, de „Valea Fântânii” și de alte ,,găvane”, trei haiduci necunoscuți au îngropat comoara unei interesante legende…
Moș Gogioman și o poveste cu tâlc
… Una din amintirile mele „transfrontaliere”, de pe vremea când eram copil, este o poveste ce mi-a spus-o, într-o primăvară, moș Ion Gogioman din Stolojani. De fapt Ion Buliga, fierarul în vârstă, pe atunci, de 85 de ani. Ce dacă era ţigan? Ba, mai degrabă, cred că tocmai porecla lui mă atrăgea atât de mult să-i ascult basmele. Iar asta pentru că numele ,,gogioman”, aflasem eu, însemna ,,căciulă”, iar originea cuvântului era persană ori cumană. Ceea ce, indirect, trăgeam concluzia că moș Ion nu era, de fapt, țigan. Iar dacă era, așa cum își purta cu drag căciula și pe timpul verii, la fel de mândru şi de buhul că era deopotrivă bun meseriaș, precum și om cinstit. Nu mai vorbesc despre faptul că nicovala, foalele, barosul-împrumutate, în imaginația mea, de la piticii din basme-inclusiv truda de a ascuți securi, sape și altele mă fascinau în ,,atelierul” lui și lângă el mă aflam în altă lume… Pentru munca prestată nu cerea bani. Plata se făcea ,,în natură”: mălai, fasole, ceapă sau ce se mai găsea. Că erau vremuri grele, iar sărăcia făcea casă bună cu bieții oameni. De aia venise și la noi acasă. Dar pentru că, la acel ceas de amiază, muma și tata erau în mlacă, la arat. Până la venirea lor, într-un stârciog, moș Gogioman mi-a spus povestea ce urmează:
„În vremurile când oamenii erau fie boieri, fie săraci, fie haiduci, un țăran nevoiaș, dar tare harnic, reușise să-și înjghebe o anumită stare, slujindu-l, credincios, pe cuconul satului. Într-o zi, însă, tocmai când să se bucure de înfloritoarea lui gospodărie, fără să fie întrebat, nenorocita de moarte l-a luat s-o slugărească și pe ea. Ca să-i pună pomană, nevasta lui s-a hotărât să taie cel mai frumos bou, pe care îl folosise la plug, pe haturile boierului. Dar fiusu, care se temea că, în lipsa taurului, cuconul se va dispensa de serviciile lui, s-a împotrivit. – Dacă-l tai, în locul lui am să te înjug pe matale, a rostit el cu dârzenie. Ceea ce s-a și întâmplat. Venind vremea aratului, Ion, flăcăul, a procedat cum spusese. Prian era de ,,hăis”, iar mumă-sa de ,,cea”. Puterile însă nu erau egale nici între un bou și o vacă, darămite între un taur și o biată femeie. Căci, în timp ce boul o lua puternic înainte, bătrâna rămânea deșelată pe brazdă. Când Ion pocnea din bici, zicând ,,Hăis, Priene, cea, Babo!”, tocmai atunci îl ajunse din urmă boierul:
– Ce faci, Ioane? – întrebarea cuprinzând și mirare și reproș.
– Ar, cucoane! răspunse, zâmbind, Ion, ștergându-și fruntea de sudoare.
– Dar pacostea asta, de ce se vâră aici?!
– Ei, cucoane, în locul lui Milan, pe care l-a făcut pomană…
Părându-i-se boierului că Ion ar fi luat-o razna de-a binelea, și-a pus în gând să scape de el, zicându-și: Mâine-poimâine te pomenești că bolândul ăsta o să-și bată joc și de mine…
– Știi ce, Ioane?
-Oi știi, cucoane, de-mi vei spune!
-Dejugă ,,animalele” și mergi sus, la stână, la ciobani, și cere boul meu cel mare să-l punem cu Prian! Acolo, sus, la stână cuconul avea un ditamai taurul, înspăimântător de rău și fioros foc… Nimeni nu se putea apropia de el; cum vedea om, namila se și repezea să-l ia în coarne ca să-l achite de păcatele lumești.
-Mă duc, boierule! Ajuns la stână, Ion se apropie de bou, îl mângâie și, în uimirea văcarilor și a ciobanilor, îl dezleagă și plecat a fost cu el în vale. Dar boierul, când văzu ,,minunea” rămasă uluit, de parcă ar fi fost trăsnit din senin. Venindu-și în fire, cuconul se gândi la altă capcană.
-Măi, Ioane, de-mi răspunzi la întrebare grea, te-oi lăsa să mai ari la mine, iar de nu, o să ai soarta lui Milan…
-Cum ți-e vrerea, cucoane, dar mai întâi s-aud despre ce este vorba.
-Știi tu, oare, de ce un ochi îmi plânge, iar altul este vesel?
-Acum, cucoane, întrebarea fiind grea, îngăduie-mi un răgaz să gândesc răspunsul…
– Ai răgaz trei zile! Plecă Ion acasă, o chemă și pe bătrână la sfat și-i spuse zisele ciudate ale boierului.
-Lasă, tu, Ioane, că te învăț eu ce să-i răspunzi. Dar care au fost întrebările cuconului?
– De ce un ochi îi plânge, iar altul, auzi, îi ,,râde”?!
– A, Ioane! Păi spune-i așa: unul îi râde că-i foarte bogat, iar altul îi plânge că are o fată și nu știe pe mâna cui o să cadă… Ajuns după trei zile, la casa boierului, paznicii l-au recunoscut și i-au dat drumul înăuntru.
– Gândit-ai, Ioane? îl întrebă boierul, mai mult ca sigur că a terminat cu ,,bolândul”.
– Gândit-am cucoane!
– S-aud!
– Apăi, cucoane, un ochi îți râde că nu știi ce să faci cu atâta bogăție, iar unul îți plânge amar focului că, de, nu-i cunoști viitorul fetii…
– Bă, amărâtele, deștept mai ești! Pentru asta, iată și hotărârea mea: ale tale să fie și avuția, și fata mea!
– Vai de mine, cucoane, cum se poate așa ceva? Adicătelea, cum vine asta?
– Așa cum auziși și basta! Lucru ciudat, ochiul cel ,,trist” al boierului a început a licări jucăuș. Iar când i-o dete pe fată lui Ion, acasă, la el, aceasta a fost însoțită și de vreo șapte servitoare. Căci aici era ,,buba”: ființă mai nevolnică și mai puturoasă ca fiică-sa nu se pomenise pe lume. Dar rostul servitoarelor era să aibă grijă de toantă. Una o pieptăna, alta o spăla, alta îi băga mâncarea cu lingura în gură și așa mai departe…
(va urma)
Victoria Stolojanu-Munteanu
