Lecturi – Despre eseurile lui Andrei Breabăn, în regim imperativ

527
B5BYW1 Young person writing

Cartea pe care o comentez în această cronică a apărut zilele acestea la prestigioasa editură Timpul de la Iaşii Moldovei (Andrei Breabăn: Şi dacă mâine ar veni. Eseuri; Editura Timpul, Iaşi, 2021, 412 p.). Este organizată în cinci părţi: I. Despre oameni şi împrejurări (pp. 7-56); II. Istoria pe înţelesul tuturor (pp. 59-152); III. Antiromânismul românesc (pp. 115-209); IV. Cugetări despre om şi Dumnezeu (pp. 213-300); V. Legende dacice (pp. 303-411).
Nicolae Coande îi dedică în 2011 lui Andrei Marga, intelectual şi om politic din rasa veche – a celor care ştiu cu toate consecinţele că prostia este un păcat, o carte a sa extraordinară: „Revanşa chipurilor” (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2009). Cam pe această canava s-ar circumscrie şi volumul masiv al lui Andrei Breabăn, deşi, mai „clasicist”, acesta pare conștient de ideea că textele sale pot funcţiona, parţial, şi ca note de seminar pedagogicoistoricoeducaţional. Am citit recent „Filosofia culturii”, de Mircea Oancea şi, pe acelaşi tipar, Andrei Breabăn defineşte cultura ca repetate exerciţii de dezvăluire a semnificaţiei majore a omenescului, de ciclică (re)descoperire a vocaţiei supreme a omului ca existenţă conştientă de sine, ca fiinţare specifică (adică românească) ce depăşeşte imediatul şi se proiectează în viitor ca tendinţă spre vitalitate şi permanenţă.
Cultura poporului român constă din modele-simboluri, din formarea metadomeniului vieţii culturale care se constituie prin îngemănarea aspectelor metacognitive, metaevaluative şi metaacţionale ale diferitelor sfere ale culturii şi literaturii româneşti, fie ea istorică, fie ea beletristică. Cultura şi Societatea sunt congenere şi coextensive şi cofuncţionale, iar Andrei Breabăn vizează în întreprinderea-i transtemporală (vezi conceptul fructificat – în context transmodernist – de Mihai Cimpoi) – visând revendicativ la ele – zone de maximă concentrare axiologică dispuse în ţesutul sociopolitic. Să le evidenţiez argumentativ: zamolxianismul, dacismul, decebalismul, ştefanismul, naţionalismul, creştinismul, românismul, eminescianismul, brâncuşianismul în consonanță doctrinară cu Constantin Noica, de pildă, ori cu Ioan-Aurel Pop sau John Higgs, Leo Strauss, Ezra Pound, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Alexa Visarion, Nicolae Manolescu, Theodor Codreanu ş.a.
Astfel Andrei Breabăn identifică în Mihai Eminescu pe fondatorul limbii române moderne, geniu al românilor, un mare patriot care şi-a iubit ţara şi poporul mai mult decât pe sine, încât versul „Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ” rămâne pe mai departe emblematic. Meditaţia poetului devenind zguduitoare şi tragică: „şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic”; „căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător”, „căci gândurile-s fantome, când viaţa este vis”.
Pe George Bacovia (pe numele real: George Andone Vasiliu – n.m.), îl regăsim ca fiind marcat de nostalgia toamnei, de moartea văzută, ca şi la Eminescu, drept puncte de trecere spre nemurirea de sorginte metafizică. Şi tot precum la Eminescu, motivul fantomei din odaie, a umbrei, care-l apasă pe umeri, este ilustrat cu o magie creatoare de nouă stilistică expresionistă: „O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa -/ Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era”.
Andrei Breabăn are ştiinţa analizei pe text şi responsabilitatea achitării de mirabila, dar perversa iluzie a însărcinării de a scrie după închiderea tomului, după emoţia reflectată în „amorţirea” contemplativă, dar cultivă şi arta portretului.
Ion Creangă este considerat un „mărţişor al românilor”, care este asemenea soarelui care, luând chip de om, a poposit pentru o vreme printre urmaşii dacilor din vechime. Astfel – afirmă metaforicoalegoric autorul cuprinzătorului tom „Şi dacă mâine ar veni…” – sfârşitul terestru al lui Creangă a fost asemenea eliberării din temniţă a soarelui, care abia după ce a fost pus în libertate a putut să ofere lumina sa dătătoare de viaţă. Pentru că omul ştie să aprecieze astrul care străluceşte lângă el şi îl caută cu privirile doar pe Cer, la fel cum l-au apreciat pe Iisus, alegând să-L dea morţii prin răstignire. Dar şi într-un caz şi altul moartea va avea un rol eliberator. Iisus a înviat din morţi, dovedind lumii Adevărul adus de El, iar Creangă va lua viaţa prin recunoaşterea postumă a creaţiei sale”.
Îmi place parabola citată mai sus şi ea trădează abordarea hermenuticosimbolică a unei paralele între zeul creştin şi semizeul livresc moldav, creator formidabil de bildungromane antologice.
Ion Luca Caragiale chiar a fost victima antiromânismului românesc. Devotat dialecticii hegeliane şi poeticităţii prozei sale filosofice – influenţa e transvizibilă şi repotenţată constant – , Andrei Breabăn gândeşte, asemenea romanticului german, că istoria universală este perpetuă străduinţă de educare ce-şi începe acţiunea pornind de la neînfrânarea voinţei naturale pentru a răzbate până la universal şi la libertatea subiectivă. De îndată însă ce apare libertatea subiectivă şi omul se coboară din realitatea exterioară în spiritul său, se iveşte opoziţia reflecţiei, care conţine în sine negarea realităţii, desigur pentru a o substitui cu alta diferent întocmită, superioară şi prin civilizaţie, şi prin cultură, în virtutea principiului că ceea ce este nobil şi moral nu poate fi redus la ceea ce este plăcut, ci se plasează într-un plan superior: fie în cel al „comediei spartane”, fie în cel al „tragediei ateniene”. Aşa se face (vezi poieinul grecesc) că I.L. Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată. Ea rezistă deci şi azi, continuând a ridiculiza tarele şi viciile unor politicieni şi guvernanţi actuali, reuşind să aducă dragoste şi lumină, prin râsu’-plânsu’ caracteristic poporului român, într-o lume coruptă şi supusă răului.
Închei notele-mi de recitire cu astrul sculpturii româneşti şi europene Constantin Brâncuşi, a cărui principală operă a fost dăruită Târgu-Jiului. Născut în Hobiţa-i natală, şcolit la Brădicenii mei de unde mi-s şi eu originar, uriaşul artist ale cărui lucrări impresionează prin transrealismul şi transnaturaleţea lor, dar mai ales prin extraordinara împletire cu datinile şi credinţa strămoşilor daci, a procedat mereu sub impulsul, intuiţia şi viziunea fascinaţiei lumii legendare a celor din care era conştient că se trage şi el, şi s-a desprins de canoanele stricte în care era prinsă cultura vremii sale.
Iată ce afirmă frumos şi emoţionant despre Constantin Brâncuşi, scriitorul Andrei Breabăn: „Legătura creaţiei sale cu valorile neamului nostru, mai ales cu cele ale strămoşilor daci a căror credinţă în nemurire l-a fascinat, conferă forţă şi vitalitate creaţiei sale, dar mai ales o legătură intrinsecă între sacralitate şi lumea reală, prinse împreună în acea Horă a tăcerii, sau trecând îmbrăţişaţi într-un nesfârşit sărut pe sub acea teribilă Poartă a sărutului care ne poartă paşii spre nemurire, îndrumaţi de Pasărea Măiastră pe superba Coloană a Infinitului.”.
Secţiunea întâi „Despre oameni şi împrejurări” se închide cu un portret de asemenea izbutit, de admiraţie, pentru o nouă stea pe cerul României (observ predilecţia lui Andrei Breabăn pentru hiperbolă aspect înrădăcinat în romantism – n.m.) şi anume Nicolae Titulescu, mort în Elveţia, departe de Ţara pe care a iubit-o, căreia i-a dedicat toată viaţa fără să pregete. Ca preşedinte în două mandate, al Ligii Naţiunilor Unite, a pus accent pe spiritualizarea frontierelor care, în opinia sa, se presupunea o apropiere bazată pe valorile spirituale şi culturale ale naţiunilor.
Pe acest fundament politic, a fost cel dintâi care a lansat proiectul unei Europe Unite, merit ce era să-i aducă Premiul Nobel pentru Pace pe care nu l-a primit din cauza unor jocuri murdare de culise. Între altele, avea să combată cu vehemenţă concepţiile naziste şi fasciste ale lui Hitler şi Mussolini, doi derbedei monstruoşi ajunşi şefi de state. Îndepărtat din toate funcţiile oficiale, ca şi Cuza, a fost obligat să trăiască în exil; dar rostind un testament politic pe care îl recomand celor care (nu) mai conduc România: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale.”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here