Continuăm să traducem din numărul special – Cahiers d’Art – editat de Christian Zervos la Paris în 1957, la trecerea peste vămi a sculptorului Constantin Brâncuși în 16 martie. E onorant pentru Gorjeanul că poată pune la dispoziția cititorilor săi pagini din acest frumos album – omagiu, în traducerea Oanei Păstae, conferențiar la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu. Încă o dată îi mulțumim! (v.v.)
Constantin Brâncuși
Hommages de Etienne HAJDU, Jacque VILLON, Léon DEGAND, Georges DUTHUIT
„Opera lui Constantin Brâncuși, echilibru fericit al Totului”.
Iubesc omul pentru care orice obiect, asupra căruia se oprește privirea sa, devine imediat cristal. Acest om se numește Constantin Brâncuși – sculptorul – bătrân teribil, ciulin al cîmpiilor române.
Iată o mână care știe să mângăie, să mângâie câmpuri imense, văi goale, dealuri, crestele muntoase și pante ușoare. Mângăie pentru a simți fericirea Lumii prin mâinile sale. Mâna mângâie, ochii mângâie, corpul mângâie, mângâierea cuprinde totul, inteligența atingerii modelează Viața.
Marmura e grea, piatra este dură, lemnul nu se supune. Formele sunt uzate, lipsite de sensul antic, invadate de simboluri moarte, ele și-au pierdut puterea emoțională.
„Începutul lumii” a apărut, oul speranței noastre, căci în ou există un germen fertil, forța în puterea neînfrânată și explozivă, o încărcătură emoțională subtilă și pură, și o imensă promisiune. Șiu că puritatea nu trebuie să fie un obiectiv, întreaga sa natură indivizibilă suspendă eclozarea, cochilia trebuie să se spargă căci viața se naște prin divizare, din multiplicare. Avem nevoie de absolut, de indivizibil, și ne trebuie, de asemenea, mișcarea, viața.
La intersecția acestor două forțe se află opera lui Constantin Brâncuși, echilibru fericit al Totului. Dincolo de mângâiere, de plăcerea senzuală a formelor, dincolo de raționamentul geometric și intuiția formelor ascunse se află un om care, tâind piatra, a salvat sculptura.
Etienne HAJDU
„Caracterul său nu e ușor de comercializat, este adevărat, dar el este un mare artist”.
Acum douăzeci sau treizeci de ani, un pictor al prietenilor mei mi-a propus cinci sau șase piese ale lui Brâncuși pentru o sumă infimă. Nu am vrut să profit de nevoia lui de a obține repede această sumă. Regret acest fapt, căci să trăiești cu „Brâncuși” este o fericire. Am experimentat în fiecare zi acest lucru, având în fața ochilor, în ambianța mea sculptura Nou-născut, procurată mie de fratele meu, după prima experiență de refuz despre care am vorbit mai sus.
L-am cunoscut personal pe Brâncuși înaintea războiului din 1914. Nu am prea fost sigur de acest lucru, poate. De îndată, după război, o expoziție a „Secțiunii de Aur”, a doua, a avut loc la Galeria La Boétie. Această expoziție lăsa fiecăruia grija de a-și alege locul, ceea ce nu-i favoriza pe cei ne-luptători. Două perspective se retrag din competiție, Kupka și Brâncuși, care va învinge cărându-și Himera.
Brâncuși era prieten foarte bun al fratelui meu, Marcel Duchamp. Poate încă mai este, după o eclipsă.
Brummer a organizat, în galeria sa din New York, o expoziție a operelor lui Brâncuși, Marcel Duchmap fiind liantul (puntea de legătură). A trebuit să scoatem tavanul liftului pentru a urca la primul etaj câteva sculpturi foarte înalte.
„Bârfe”: Dacă va trebui să plece în America, Brâncuși va prefera să meargă acasă la el și să renunțe la călătorie, dacă va găsi un cal alb mergând la gara Saint-Lazare sau dacă va trebui să treacă pe sub o scară.
Brâncuși primește femeile mai bine decât bărbații. Știe să le pregătească mâncăruri gustoase; e la fel de bun bucătar ca și somelier.
Caracterul său nu e ușor de comercializat, este adevărat, dar el este un mare artist.
Jacque VILLON
„Fiecare operă a lui Brâncuși afirmă că sculptura, pentru a ajunge la plenitudinea puterii sale emoționale, trebuie să fie înainte de toate, în expresia sa plastică, însăși o artă de concepție spirituală”.
Într-o perioadă de schimbări profunde, așa cum au cunoscut artele plastice de la impresionism, este aproape imposibil ca marii creatori să nu fie și mari revoluționari. Brâncuși nu a mers până la abstractizare, această bulversare fundamentală a logicii plasticității. Dar, ca și Klee și Picasso, și cu atât de multă îndrăzneală în invenție, el va arăta că arta figurativă nu și-a epuizat încă potențialul, merit atât de eminent pe care susținătorii exclusivi ai figurației nu au reușit încă să îl recunoască nici la Klee, nici la Picasso, nici la Brâncuși. Brâncuși și propria sa revoluție au ap[rut pentru a institui în sculptură o nouă cerință pentru calitatea gândirii plastice.
Brâncuși a fost prea creativ pentru a căuta inspirație și sprijin pentru această nouă cerință în manierele din secolele anterioare și prestigioase. Brâncuși nu e nici Maillol, nici Bourdelle. Sau un Pompon. Animalele lui Brâncuși nu sunt rezultatele unei observații pur vizuale. Și, chiar, ele nu se reduc atât de mult la esențialul formelor lor, cât la esențialul spiritului formelor lor. Și, aici se află revoluția lui Brâncuși, în această exigență a spiritului, cultivată în detrimentul pitorescului, ornamentului, detaliului. Fiecare operă a lui Brâncuși afirmă că sculptura, pentru a ajunge la plenitudinea puterii sale emoționale, trebuie să fie înainte de toate, în expresia sa plastică, însăși o artă de concepție spirituală.
O astfel de lecție nu va fi acceptată niciodată cu atâta recunoștință.
Léon DEGAND
„Dacă sculpturile lui Brâncuși cântă, nu o fac pentru că sunt acordate pe muzica sferelor, ci pentru că autorul lor este poet”.
Sculptura lui Brâncuși este curbată și ingenuă: am spune cu bucurie dezarmată dacă nu am percepe-o mai degrabă ca a se vrea dezarmantă. Opera sa respiră simplitate și siguranță: o simplitate de care numai o astfel de asigurare e capabilă. (Oul este, întotdeauna, puțin din oul lui Cristofor Columb).
Și de unde vine ea? Pentru că Brâncuși este convins să traducă arhetipurile nepieritoare și să arate instrumentele perfecte, până acum invizibile, care creează muzica sferelor. Ordinea e dată din veșnicie. Tot ce trebuie să faci este să o aproximezi prin șlefuire, lustruire cu grija răbdării cu adevărat sfinte. Recompensa este momentul coincidenței totale atins în sfârșit. Dacă acesta ar fi scopul, și singurul, Brâncuși nu ar scăpa, fără îndoială, de un dublu pericol. Tot ceea ce merită să dureze este amenințat cu decăderea. Iar ceea ce durează este steril. Triunghiul supraviețuiește gâtului îndoit al unei femei. În plus, atunci când se dă ordinul și artistul, convins că este de acord cu el, nu mai simte nevoia să facă dovada. El se relaxează.
Brâncuși scapă de aceste capcane. Ideea nu mai e gândită de filosof, ci dovedită de artist. Dă figurilor spiritului inflexiunile delicate ale cărnii. Construcțiile algebrice se spun doar de la sine: cele ale lui Brâncuși păstrează o reflecție care este cea a lumii noastre, se rotunjesc în curbe care nu pot fi trezite numai de ecuații, ci de mângâieri, pline de viață pe care dorința le ascute.
Este eternul doar o iluzie? Stabilitatea, certitudinea pe care o radiază aceste ființe de lemn sau piatră nu este descrierea unei clădiri ieșite din timp, ci aceea, cea mai emoționantă care s-a dat vreodată, în primul rând, partea fără defecte sau umbre discordante a acestei lumi. Iar faptul că Brâncuși reușește atât de des să ne facă să uităm această distincție și să luăm această parte pentru acel întreg, acesta este cea mai bună dovadă a geniului său. Cine dă viață și sens formelor, chiar și celor mai abstracte? Cel puțin la fel de mult ca ele, spiritul în care ele prind contur. Numai un om ne poate face să credem în existența lui Dumnezeu. Dacă sculpturile lui Brâncuși cântă, nu o fac pentru că sunt acordate pe muzica sferelor, ci pentru că autorul lor este poet.
Georges DUTHUIT
