„Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Și ce mojic! Ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om și parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori în iad. Botul nu-ți mai e așa de gros, fălcile ți-s mai puțin dolofane și ai început, Doamne!, și să surâzi cu buzele alea groase, șterse de unsoare. Ceafa ți s-a mai tras, gușa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părțile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte” – iată un pasaj din pamfletul de pomină, grație căruia „celui mai mare îmblânzitor al verbului românesc” i s-a oferit ocazia unui… sejur – „eveniment de proporţii istorice” –, în preajma Coloanei lui Brâncuși, întru „mai buna înțelegere” a Lucrării sculptorului. (v.v.)
Despre Brâncuși
„Dacă sculptorul Brâncuși n-ar fi artistul mare care este, ar trebui salutat până la pământ tocmai pentru că ia o atitudine și se străduește să se ridice până la cea mai dezinteresată. Lui nu-i place să farmece pe nimeni, el nu atrage decât admirația spectatorului neliniștit, și prea puțin îi pasă dacă bolovanul lui, zgâriat cu câteva linii sumare, se vinde, sau dacă se va întoarce în pământul din care a fost aruncat la suprafață de târnăcopul unui visător distrat și cu intuiții”.
Tudor ARGHEZI
(Din cronica expoziției „Tinerimea Artistică”, în „Seara”, 3 mal 1914)
Răspund unor întrebări care mi-au fost puse de curând în Cărbuneștii Gorjului: „Arghezi a fost prieten cu Brâncuși ? „Cum s-au cunoscut și ce relații au existat între ei!?”
Este un capitol vast și interesant din viața lui Arghezi, prietenia, colaborarea și relațiile dintre el și marii oameni de artă și cultură ai acestui secol. Despre relația Arghezi – Brâncuși s-a scris însă extrem de puțin, lipsind din relatările criticii și istoriei de specialitate unele detalii care interesează atât biografia lui Brâncuși cât și aspecte ale vieții artistice în preocupările celuilalt. Izvorul legăturii, într-un fel unică și revelatoare, trebuie căutat în jurul anilor 1914, în momentul de efervescență artistică a societății „Ileana” înființată de Bogdan-Pitești și a expoziției grupului „Artiștilor independenți”…
Citez din notele pregătitoare ale unor tablete privind activitatea lui Bogdan-Pitești și atmosfera de lucru creată unor artiști care nu s-au desmințit: „Contribuția lui Bogdan-Pitești la cultură, era o contribuție tacită. El a fondat Societatea Ileana, care a fost cea dintâi societate de adevărată cultură românească… El a înființat-o în întregime. El i-a dat și numele. A scos și o revistă „Ileana”, o foarte frumoasă revistă… Bogdan Pitești era un artist înnăscut și în literatură era tot atât de priceput ca în pictură… El l-a sprijinit pe Brâncuși. Adeseori spunea: „… mă, voi nu vă dați seama, e aici un artist de mare valoare, unul Brâncuși!“… Dar, pe Brâncuși, prima dată l-am relevat la o așa-zisă expoziție a „Artiștilor independenți”, care era peste drum de o parte a Ateneului unde era sala oficială de expoziție și unde se perindau toate nulitățile oficiale… Cîțiva artiști, tot sub imboldul lui Bogdan-Pitești, au făcut un fel de societate și acești „independenți” s-au manifestat cu o expoziție separată de cea numită Salonul Oficial… Dedesubt era o cârciumă. Ca să te sui la sala de expoziție trebuia să calci pe niște trepte de lemn care se legănau sub picioare… Acolo am văzut prima și definitiva lucrare artistică a lui Brâncuși. Ea se numea Cumințenia Pămîntului… Era un om, cam bleg și prost, uimit de ce vedea și care se uita în gol… Admirabilă lucrare!… Se vedea pe figura lui omul stupid și uimirea lui… Atunci am luat contact cu Brâncuși”. Într-o tabletă apărută în 1914, Arghezi nota: „Opera lui Brâncuși face parte din acea frumusețe particulară care pare comunului urâtă și aduce, prin analogie, aminte de Sfintele Scripturi, neîntrecute ca frumusețe literară… Acest urât frumos, acest urât admirabil, n-are să placă decât unui de tot primitiv sau unui intelect excepțional de uman și de rafinat — ceea ce-i tot una — și societatea „civilizată” numai după o deprindere se va învăța să-l aprecieze”.
Prieten direct cu Brâncuși, Arghezi n-a fost niciodată. De altfel, tânărul sculptor când pleca pe jos la Paris, Arghezi era la Geneva și mai apoi în țară izbucnea războiul — și pauzele de viață nu i-au întâlnit vreodată în nici un unghi al ei, fiecare rămânând pe un meridian separat. Dar această distanță nu a umbrit și nu a știrbit primele afirmații. Cu ocazia realizării unui film Brâncuși de către Studioul Alexandru Sahia din București, la 12 iunie 1966, Arghezi a creionat, drept introducere, următorul text pe care-l redau în întregime, sinteză a relației de spirit cu marele artist.
„Probabil că împrejurarea de a fi deosebit în larma dușmănoasă acum vreo 50 de ani cel dintâi de Constantin Brâncuși, neam din neamul meu gorjan încă de pe când intimidat și necăjit expunea într-o sală anapoda improvizată deasupra unei cârciumi contiguă, cu oficialul Ateneu Român, uimitoarea lui Cumințenie a Pământului, mă împinge să pun câteva rânduri noi la începutul acestui film. Țăranul oltean, sărac și desconsiderat, și-a impus geniul care e și al lui și al poporului nostru, peste toată fața pământului. După Rodin, autorul celebrei sale La pensee, Brâncuși e considerat pretutindeni ca apostolul în sculptură al artelor înnoite. În America apariția noului maestru a determinat o școală nouă și o estetică neprevăzută. El, ca și poporul nostru întreg, a împrospătat arta mare pe tăcute și primind toate condițiile minore ale unei vieți de început din cele mai aspre și mai ostile. Brâncuși sintetizează universal într-adevăr geniul integral al neamului din care a ieșit.
Noi românii n-am dat civilizației nici catedrale, nici o istorie imperială. Am dat în schimb câteva mari valori de artă și de gândire popoarelor lumii. Am avut prin urmare, o chemare căreia și în pictură și în muzică și în literatură cât și în sculptură i-am făcut onoare, adăogând la zestrea frumoasă a omenirii mărgăritarele smulse din scoicile apelor noastre. Brâncuși e o revelație și un simbol. Coloana lui fără sfârșit urcă de-a dreptul în zenit”.
Baruțu T. ARGHEZI
Luceafărul, 7 decembrie 1968
