Începând de astăzi și până după jumătatea lunii martie – perioadă pe care o consacrăm în Amintire lui Brâncuși – Lumea gorjenească readuce în actualitate texte dintr-o „arhivă sentimentală” menită să păstreze cu luciditate memoria celui pe care nu vom înceta a-l evoca mereu…
Cu Sidney Geist despre Brâncuși și România
„Vizita în România mi-a confirmat încă o dată părerea că Brâncuși este un intelectual, un mare intelectual, și nu un „primitiv” cum au încercat să ni-l înfățișeze unii comentatori”.
Îl cunoscusem cu câtva timp în urmă din paginile unei reviste americane de specialitate. O intervenție amplă, activă, tăioasă chiar, pe alocuri, dar, în limitele unei demonstrații riguroase, semnala, pe lângă calități, erorile și neglijențele unora dintre lucrările consacrate în Occident sculptorului Constantin Brâncuși și supunea totodată discuției cîteva probleme de ordin general legate de cunoașterea și de interpretarea operei create de marele artist român. Articolul era semnat Sidney Geist. Pe autor aveam să-1 întâlnesc, de data aceasta personal, în holul hotelului „Ambasador” din București…
Un bărbat înalt, cu o siluetă delicată, barbă scurtă, neagră, brăzdată de șuvițe cărunte, ochelari, iar în mână cu un sac ușor de plastic. Așa a apărut, alergând aproape și scuzându-se precipitat pentru răstimpul cu care întîrziase la întâlnirea stabilită prin telefon. (După o convorbire care s-a prelungit apoi, pe neobservate, mai bine de șase ore, avea să-și dea seama că, deși notate în carnetul său, două alte puncte din programul zilei trebuiau amânate cu scuzele de rigoare).
*
Adrian Petringenaru: — Cum vi se par bucureștenii, capitala noastră?
Sidney Geist: — Mă simt aici ca acasă. Parcă aș fi la Paris…
Nedumerire pe fața mea.
– Nu sînteți newyorkez?
– Ba da. Însă cartierul în care locuiesc se deosebește complet de restul orașului. Sunt străzi mici, relativ liniștite, purtând nume – ca la dumneavoastră sau ca la Paris – și nu cifre ca celelalte străzi și avenues ce se întretaie drepte, geometrice și gălăgioase în marele New York… Impresia mea despre români? Sunt oameni calzi, generoși, prietenoși, și față de străini, și între ei. Aș lucra cu bucurie într-o țară ca a dumneavoastră.
Oaspetele este sculptor și critic de artă. Predă, de asemeni, cursuri de sculptură la un institut de arte plastice din New York. Discuția noastră abordează numeroase subiecte privind viața artistică din țara noastră și din S.U.A. și, desigur, în primul rînd, viața și opera lui Brâncuși, pentru a căror mai bună cunoaștere a întreprins această călătorie.
– Recunosc o legătură strânsă între opera lui și viața locuitorilor din România – ne spune artistul american. Îl simt mai bine pe Brâncuși… Pot stabili acum relații, sensuri, care înainte îmi lipseau. Unele studii brâncușiene recente, din publicațiile românești, mi se par deosebit de interesante în această direcție. Vizita în România mi-a confirmat încă o dată părerea că Brâncuși este un intelectual, un mare intelectual, și nu un „primitiv” cum au încercat să ni-l înfățișeze unii comentatori.
Recitim împreună diferite pasaje din revistele strânse într-o mapă încăpătoare. Spre surprinderea mea aproape că nu este nevoie de traducere. Comunicarea profundă cu opera, acuitatea observației și excelenta memorie vizuală a oaspetelui se conjugă în ușurința de a recepta sensurile expresiei românești și de a susține argumentarea cu elemente ale vieții și ale artei noastre populare, remarcate într-unul sau într-altul din locurile vizitate în aceste zile. O puternică impresie i-a lăsat Hobița, satul natal al marelui sculptor :
– Am regăsit acolo simțul țărănesc pentru materie – același ca la Brâncuși. Și încă ceva, pentru mine la fel de revelator: o fină ironie, un fin simț al umorului înrudit îndeaproape cu cel care scânteia în ochii sculptorului.
– L-ați cunoscut pe Brâncuși?
– Da, la Paris în timpul studiilor.
– Cu ce prilej?
– De fapt, cu nici unul. Îl admiram de mult. Într-o zi m-am hotărât. Am pus mâna pe cartea de telefon și am format numărul. A ridicat chiar el receptorul. I-am spus că sunt un student american și i-am cerut permisiunea să-l vizitez. Mi-a fixat o oră peste cîteva zile. Era o personalitate scânteietoare și un om de o deplină franchețe și simplitate a relațiilor.
– Ne-ați putea spune câteva cuvinte despre locul pe care îl ocupa personalitatea lui Brâncuși printre tinerii iubitori de artă din S.U.A.?
– Opera lui Brâncuși e foarte bine cunoscută în America. Nu e vorba numai de artiști, dar. în general, tineretul dovedește un mare interes pentru sculpturile sale. Trecerea anilor nu diminuează cu nimic acest interes. Am putea observa chiar contrariul… Printre tinerii specialiști în istoria artelor se află două cercetătoare care s-au consacrat în mod special studiilor brâncușiene. Cunosc lucrările lor aflate într-o fază înaintată de elaborare, și le consider contribuții remarcabile, atât prin probitatea științifică, cât și prin orizontul intelectual. Mă bucură să constat că, peste toți munții și peste toate mările care ne despart, întâlnesc aici un interes la fel de viu și eforturi de cercetare similare, justificate nu numai de faptul că Brâncuși era român. Plec din țara dumneavoastră cu convingerea că o mai bună cunoaștere reciprocă și o colaționare a eforturilor s-ar solda cu rezultate minunate. După posibilitățile mele voi căuta să contribui la acest lucru. De altfel colegii mei mi-au scris că așteaptă cu nerăbdare amănunte despre contactele pe care le-am stabilit, cât și materialul documentar cu care mă înapoiez din România.
– Ce impresie v-au făcut creațiile din țară ale sculptorului?
– În România există numai o mică parte a creației lui Brâncuși. Dar ansamblul de la Târgu Jiu este de o valoare cu totul excepțională. Pe drept cuvînt poate fi numit un punct de vîrf al artei contemporane universale. Numai văzându-l acolo, în cadrul său natural, i-am putut simți întreaga măreție. Dintre lucrările celelalte aș remarca în mod deosebit frumusețea impresionantă a „Rugăciunii”. Este o piesă minunată!
Vorbind despre aceste opere brâncușiene, ca și despre celelalte admirate pe rând în marile muzee ale lumii, interlocutorul își însoțește referirile cu nenumărate contururi desenate din fuga creionului.
– Nimic obscur, nimic demoniacal la Brâncuși: era un „gentil” și un om cu umor. Arta lui e de la un capăt la altul o artă „albă”, luminoasă!… Simplitatea lui e o simplitate încărcată de sensuri. Formele sculpturale strâng parcă înlăuntrul lor o tărie compactă, concentrată, îndesată acolo de creatorul lor. Acesta e cel mai important lucru pe care l-am învățat, ca artist, de la Brâncuși…
*
Călătoria în România, proiectată inițial pentru două săptămâni, s-a prelungit prin câteva amânări succesive, la o lună. A făcut un al doilea drum la Craiova, la Târgu Jiu și la Hobița, a vizitat diferite instituții de artă, a avut numeroase întâlniri cu artiști și amatori de pictură din București…
– Mi se întâmplă ceva surprinzător – ne spune Sidney Geist, cu cîteva ore înainte de a părăsi țara. Am sentimentul că am stat în România nu o lună, ci mai mulți ani, că mi-am petrecut aici o bună parte din viată… Am călătorit destul de mult, dar e prima dată când simt așa ceva…
Adrian PETRIGENARU
Luceafărul, 29 august 1964.
