Laureaţii „Serilor la Brădiceni” la cea de a XXII-a ediţie – Ioan Lascu şi critica sa politeistă

88

De Ioan Lascu mă leagă amintiri vechi. Ca de pildă o reunire a noastră, a amândurora, de către Ion Hirghiduş, la Cenaclul „Boema” din Valea Jiului, într-un local din Petroşani. Am citit amândoi câte un ciclu de poeme, ulterior publicate într-o revistă de-a locului. Între timp, Ioan Lascu şi-a văzut de cariera sa literară – e un poet excelent, de formaţie intelectualistă epitermală, de o transluciditate benefică actului receptării – dar şi de cea ştiinţifico-pedagogică, la Universitatea din Craiova, unde, de altfel, mi-am susţinut şi eu doctoratul în filologie la profesorul George Sorescu, în 2002. Dintr-un „Dicţionar bibliografic”, aflăm că e membru al U.S.R. – Filiala Craiova, din 1994. În prezent, de vreo câteva luni, e preşedintele filialei în exerciţiu, ales, după trecerea în nefiinţă a prozatorului Jean Băileşteanu, biruindu-l la votare, pe Gabriel Coşoveanu, laureatul din 2017 al A.N.P.C.P. „S.L.B.”. Fiind la curent cu toate acestea, mă rezum la a-i indica data de naştere: 9 ianuarie 1951, într-un sat hunedorean şi actuala slujbă: profesor universitar la Departamentul de limba şi literatura franceză/ Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova. Are o operă variată şi complexă, constând în poezie: Contrar aşteptărilor (1993), Marea întârziere (1994), „Incantaţiile metalice” (2004); proză scurtă: Sublima persiflare. Represalii 1984 (2001); eseu: „Un aisberg deasupra mării” (1999), „Albert Camus şi exigenţa unităţii” (2002), „Despărţirea de cultură” (2005); studiu critic: „Stil şi expresivitate în presa de astăzi” (2004), „Actualitatea capodoperei şi trecutul recent al literaturii” (2007) ş.a. A tradus în româneşte din Oswald Spengler (Declinul Occidentului, I, II) în 1996 şi un „Compendiu de literatură comparată”, de Francis Claudon şi Karen Haddad-Wotling, în 1997. De asemenea, un „Curs de filozofie pozitivă” al lui Auguste Comte şi un altul de „Critica literară” (autori: Pierre Brunel, Daniel Madelénat, Jean-Michel Gliksohn, Daniel Couty). A publicat – ca şi mine – zeci de articole şi studii de specialitate, a căror elaborare consumă energie şi presupune efort susţinut. Răsplata nu s-a lăsat aşteptată căci i-au comentat opera critici de primă mână precum Constantin M. Popa, Florea Firan, Paul Aretzu (laureat al „Serilor la Brădiceni” în 2005), Marian Barbu, Aurel Sasu, Bucur Demetrian, Ioana Dinulescu (laureată a „S.L.B.” în 2002), Nicolae Coande (laureat al „S.L.B.” în 2012), Doina Curticăpeanu, Irina Mavrodin, Gabriel Coşoveanu (laureat al „S.L.B.” în 2017), Dan Stana, Horia Dulvac ş.a. (Dindirică, 2010, 140-144). Florea Firan îl prinde şi el în „Profiluri şi structuri literare” dar rezumându-se la câteva informaţii care ţin de istorie literară, evitând a se exprima critic, axiologic ori măcar… hermeneutic (Firan, 2003, 409-410). Personal, i-am citit poezia care stă clar sub semnul culturii de care conştient se desparte optând pentru pura po(i)eticitate. Temele pe care le abordează de altfel în cartea de eseuri „Despărţirea de cultură” sunt elocvente pentru o anumită stare „spontan” autocenzurată: disperarea de a trăi, distanţarea creatoare de cea mai recentă tradiţie culturală, criza de autoritate, hemoragiile de originalitate şi epidemia de geniu, libertatea pentru fiecare conciliată cu justiţia pentru toţi, drama morală a omenirii, mitul progresului, iluzia „omului nou”, paranoia puterii, crearea valorii de către funcţie (nimeni negândindu-se că valoarea face funcţia să fie eficientă), nostalgia după vechiul regim, boala egalitarismului şi nivelarea valorilor, esenţializarea mizeriei, epoca de plastic (cu miliardarii ei de mucava), hedonismul (adică dimensiunea dominantă a consumului şi închiderea în prezent), omul-simulacru, climatul de insecuritate, dispreţul faţă de cetăţean, goana după senzaţii tari, transformată în râuri de adrenalină, furia mediatică şi publicitară (cea din urmă de o gravă impertinenţă socială – n.m., I.P.B.), dorinţa de a şoca necondiţionat, stereotipia de limbaj, strivirea persoanei de mecanica liberalizării, mărirea distanţei dintre natură şi civilizaţie, decăderea dialogului cultural, şocul insuportabil al oamenilor bibliotecilor în faţa noii singularizări a cărţii (librăriile şi bibliotecile se vor desfiinţa în următorii ani? – n.m.), derizoriul ignoranţei senine (prin „suspendarea şcolirii prin citit şi scris şi a cercetării şi înlocuirea ei cu clişeizarea culturii” (Lascu, 2005, 51-93)). Astfel că analistul politic Ioan Lascu nu iartă nimic, sancţionează drastic, are opinii ferme şi „deviante” spre o nouă schimbare de paradigmă, experimentează critica postpostmodernistă (a tot soiul de racile şi mentalităţi păguboase – n.m., I.P.B..
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here