Laureaţi ai Festivalului International de Poezie „Tudor Arghezi” – 2012 – MIRCEA M. POP (Heidelberg, Germania): „Arta de a fi vesel”

660

Întâmpinare. Întâmplarea face ca şi subsemnatul să-l fi cunoscut, la Târgu- Cârbuneşti, preţ de o strângere de mână şi de dat bineţe, pe Mircea M. Pop, românul din Germania. Un om tăcut, cu ochi sfredelitori şi operă poetică, dar şi critică deloc de circumstanţă. Se exprimă admirabil în două limbi: română şi germană. După cum vă va convinge scriitorul Zenovie Cârlugea, un demn critic literar de poezie ca unul ce-a debutat tot cu poezie. Neamţul Mircea M. Pop este un POET EUROPEAN ROMÂN, al cărui portret fotografic seamănă leit cu Tudor Arghezi la maturitate.

Aşa cum şi-au dat seama şi ceilalţi scriitori ce l-au întâlnit la Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” – Târgu Cărbuneşti – 2012. I-am strâns mâna, amical, iar prozatorul Ion C. Gociu i-a oferit şi romanul domniei sale “Maia”. Ei bine, Mircea M. Pop a scris despre acesta, dar şi despre o carte a altui gorjean – Dumitru Dănău, şi el cunoscător şi tălmăcitor din şi în germană – la revista craioveană Ramuri”, dar şi în cotidianul “Gorjeanul”. Evident, Premiul pentru Traducere şi cunoaşterea lui Tudor Arghezi în lume l-a primit nu pentru asemănarea portretistică cu cel mai mare poet al României de la Mihai Eminescu încoace – Tudor Arghezi, ci pentru rafinamentul şi valoarea intrinsecă a tălmăcirii lui Arghezi în limba lui Goethe. Dar bag seama că m-am prea lungit, încât îl invit pe scriitorul Zenovie Cârlugea să vă convingă de dimensiunea europeană a poetului român din Germania – Mircea M. Pop(Ion Predoşanu)
Mircea M. Pop (n. 8 mai 1948, Mişca, judeţul Arad) s-a stabilit încă din 1989 în Germania, imediat după debutul editorial cu ciclul liric „Elogiul tăcerii” (Afinităţile izvoarelor, 1985), răsplătit fiind cu menţiune în cadrul concursului de poezie al Editurii „Facla”, din Timişoara. Abia în 1996, poetul intră cu adevărat în atenţia criticii literare (O mână de cuvinte, Mirador), spiritul filologic al autorului veghind îndeaproape „facerea” poemelor. Cu volumul bilingv Invocaţii şi alte micropoeme (Anrufungen und andere Mikropoeme, Ed. Romania Press, Bucureşti, 2002), Mircea M. Pop devine o voce lirică bine articulată, recunoscută îndeobşte şi capabilă – după un exerciţiu de tatonare în presa literară de limbă germană din Germania şi Austria – să se impună în peisajul liric atât de variat şi novator al poeziei.
Acest moment al legitimării propriei identităţi creatoare este marcat de volumul Heiratsanzeige (Pop Verlag, Ludwigsburg, 2006), după care constatăm prezenţa poetului în diferite antologii literare. Nerăsfăţat de critica literară din ţară, cum de fapt s-a întâmplat mai cu toţi scriitorii emigraţi, Mircea M. Pop s-a bucurat, însă, de câteva aprecieri critice în publicaţiile germane Rhein – Neckar-Zeitung, Die Brücke, LOG – Viena, Der Literat, Matrix, relevându-se plierea acestei poezii pe aspecte ale realităţii contemporane, o anumită atitudine ironică, spontaneitatea observaţiei şi, desigur, supravegherea aproape raţionalistă a poemelor sale lapidare, concentrate, uneori chiar minimaliste.
*
Mircea M. Pop practică o poezie în care nu atât prezenţa realului este importantă cât atitudinea poetului, ce vine dintr-o conştiinţă lucidă şi demistificantă. Trăind într-un secol al prejudecăţilor şi al simulacrelor de tot felul, poetul simte nevoia irepresibilă de a rosti adevărul. Acest adevăr priveşte deopotrivă „arta de a fi vesel” (citeşte: condiţia artistului), lumea, societatea, cultura, politica etc. Directeţea mesajului şi structurarea poeziei pe anumite idei, parafrazări, răstălmăciri sau adaosuri spune mult despre raţionalismul acestui demers liric. Este vorba de o poezie care evită metaforismul centrifug şi clişeele ambiguităţilor postmoderniste, fixându-se pe o retorică a cotidianului trăit (auzit, gândit, rostit). În această privinţă, textele lui Mircea M. Pop amintesc de poezia altui poet de seamă din diaspora românească, sârbo-valahul Ion Miloş, stabilit la Malmö în Suedia (şi acesta laureat al Festivalului Internaţional „Tudor Arghezi”, în 2005, căruia noi înşine i-am editat la Târgu-Jiu frumosul volum de poezii „Coloana Infinitului”, 2006). Una din temele foarte frecvente, aproape obsedante, ale poeziei lui Mircea M. Pop priveşte soarta poetului, relaţia acestuia cu poezia în care crede şi cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Învăţând „arta de a fi vesel”, poetul este în definitiv un dezamăgit, cufundat într-o tăcere discretă dar plină de conţinut: „Învaţă arta de a fi vesel/ pe dinafară/ chiar dacă pe dinăuntru/ eşti trist/ zâmbeşte a proasta/ precum ultimul preşedinte perestroichist/ – de fapt la el e mai mult rânjet – / zâmbeşte spre semeni/ spune-le bancuri cu Bulă/ făcându-i să râdă cu urechile până la gură/ chiar dacă sufletul/ îl ştergi din când în când discret/ de lacrimi.” (Arta de a fi vesel). Aşadar, „Poetul e un om trist”, însă „în definitiv ce motiv ar avea să fie altfel?” Este, altfel zis, „o pasăre prinsă-n perpetuu zbor” sau „o floare rară de colţ (…)/ şi încă ceva pe deasupra” (Poetul). Nu e suficient să ai un creion şi hârtie, ci, arătându-te cu interes şi sinceritate faţă de semeni, „trebuie ca tu/ să vorbeşti sincer deschis/ aşa cum nu poţi vorbi decât în clipele/ de luciditate maximă…” (Tematica poeziei). Poezia, dedicată „lui Marin Sorescu” merge pe aceeaşi savoare a oralităţii, dar în registru grav. În alte texte apar, desigur, şi valenţele fanteziste şi spiritul ironic al lirismului de atitudine, totul conducând însă către o meditaţie mai gravă şi către o repunere în discuţie, o reevaluare a atâtor aspecte aparent imuabile, nonreformabile. „Viaţa-i pentru poet o luptă/ neîntreruptă/ cu cuvintele”, spune răspicat autorul unui Poem şi tot el se întreabă retoric: „Dar oare aceste cuvinte/ inocente simboluri pentru obiecte şi simţăminte/ sunt atât de greu de biruit?// Oare nu ele,/ obiectele, gândurile şi simţămintele/ sunt cele/ ce-i dau atât de mult de trudit?// Oricum poemul este/ o perlă strălucitoare/ scoasă dintr-a vieţii mare/ cu trudă şi sudoare”… Se vede, din construcţia acestui poem, cum, plecând de la o exprimare arhicunoscută, poetul decelează câteva dubitaţii, problematizând ideea şi, ca didacticismul să fie complet, găsind totodată şi o „rezolvare”, o „explicaţie”, o proprie viziune. Problematizarea aceasta didacticistă este una din figurile acestui lirism mai mult introspectiv decât extravertit, de vreme ce utilizează mărci consacrate ale expresivităţii. Care ar fi rostul poeziei într-o lume ce, „în autosfâşierea ei,/ se duce probabil de râpă” (Interogaţii retorice, aproape identice). Convins că „fiecare cuvânt al meu/ înroşeşte hârtia de turnesol a poemului”, Mircea M. Pop exprimă, de fapt, ideea de pasionalitate incendiară a unui „înger exilat/ în templul cuvintelor” (Poetul I), un Sisif ce simte greul „nesfârşitului” (Sisif I). Într-o epocă destul de „computerizată”, desigur, „poezia este copilul vitreg al literaturii/ ea exprimă doar sentimente şi idei”. Dar sentimentele şi ideile „sunt şi ele demult perimate”, de vreme ce acestea sunt văzute „realist”. De aceea, însăşi „eternitatea” la care poetul visează îi întoarce spatele „tot mai nerecunoscătoare şi străină” (Destinul poetului şi poeziei contemporane). Dintr-o Ars poetica & confesiune aflăm cât de mult îl „excită” pe poet un top de hârtie „devenit pentru mine acum/ cea mai fidelă femeie”. Îndemnul de a scrie puţin şi de a cugeta mult este un fel de avertisment al unui daimon lăuntric, o voce interioară care îi prezidează spiritul creativ: „Ai grijă, ai grijă,/ nu te îmbăta cu apa rece/ a frumoaselor cuvinte sterile.// Scrie puţin şi cugetă mult,/ mai bine şterge decât să adaugi,/ înlătură zgura, lasă doar/ firul subţire de aur/ dacă crezi că există/ iar dacă nu – renunţă,/ renunţă cu stoicism la tot/ până nu-i prea târziu.” (Sfat, publicată iniţial în „Poesis”, nr. 11-12, 1996). Situată în contextul unui spirit bănăţeano-ardelenesc (oricum, un topos spiritual de interferenţe, foarte greu de a-l înclina către o regionalizare anume – Banat sau Ardeal), poezia lui Mircea M. Pop intră într-un subtil dialog (citeşte: diferenţiere) cu lirica marelui Blaga, ca în poemul Invocaţie, al cărui început ex abrupto este o „preîntâmpinare” în spirit postmodern a unei celebre poezii blagiene, Andante: „Despovărată nu de veşminte/ ci de prejudecăţi în primul rând fii/ spre a trăi iubirea fierbinte/ arzând topiţi ca două stihii.” (1) Sau mai direct această lapidară Microdefiniţie a poeziei: „Eonul,/ plânsul pietrei/ şi rotirea păsărilor/ filtrate prin pulberea stelelor,/ soarelui şi lunii,/ învingând clepsidra…” Şi totuşi, Mircea M. Pop înalţă un frumos distih instrumentului prin care poemul te pune în contact cu lucrurile esenţiale şi marile taine: „Prin intermediul lui/ vorbeşti cu eternitatea” (Odă creionului). În acest sens a scrie poezie înseamnă a oficia un ritual iniţiatic, iar a înţelege poezia echivalează cu implicarea într-un exerciţiu sacerdotal: „Să păşim în poezie/ încet/ ca într-o catedrală/ mergând pe vârfuri/ cu capetele descoperite/ şi inimile deschise/ pregătiţi a asculta Cuvântul/ din care înfloreşte/ pururi lumina.” (Mod de a lectura poezia).
II
Pentru un poet de o asemenea formulă, în care cotidianul şi realismul ocupă scena, spiritul social este, desigur, atotprezent. Să nu uităm că Mircea M. Pop a părăsit ţara înainte de Revoluţia anticomunistă din ‘89, stabilindu-se la Heidelberg, pe atunci în Germania Federală. De aici o anumită viziune socială, de ironie critică şi demistificantă, detabuizantă a „politrucului” (ne vine în minte poezia şvabului bănăţean Hans Dama, plecat şi el cam în acelaşi timp şi din aceleaşi motive, stabilit la Viena, unde s-a putut exprima liber). Deşi constată într-o Didactică (III), conform sofianicului proverb mioritic, că „tăcerea e ca mierea”, poetul adaugă neîntârziat: „cu toate astea/ uneori/ se cuvine/ să ridici glasul/ spunând/ lucrurile pe nume.” „Numirea” în acest sens a lucrurilor înseamnă „angajare” civică, dar nu una care să-l recomande drept „poeta civitas”, ci un spirit etic în planul lirismului ironic şi parodic, o voce de reliefări antidogmatice şi foarte aşezată în vizionarismul ei de echilibru lăuntric. Tăcerea poate acoperi şi o crimă, de aceea este preferată exprimarea directă, nefardată prin artificii stilistice, ceea ce constituie marcă specifică a acestei lirici de o demnitate etică remarcabilă: „Când/ acoperi o crimă/ tăcând/ tăcerea ta/ poate fi/ ea însăşi/ a doua crimă” (Când). Iată resortul mai intim al acestui lirism de substrucţie etică, „didacticismul” amintit de poet până şi în unele titluri nefiind altceva decât conştiinţă a misiei creatoare, precum în aceste versuri cu îndemnuri moral-spirituale, pacificatoare, sapienţiale: „Învaţă tăcerea/ de la pietre/ învaţă perseverenţa/ de la pietre (…)// Să învăţăm aspra lecţie a tăcerii/ să privim mulţumiţi/ lumea şi lucrurile/ până dincolo de graniţele/ posibilului când/ lucrurile nemaiputând/ suporta atâta linişte/ vor începe de la sine/ să vorbească.” (Didactice) Semnificativă este Oda politrucului!, închinată unui odios individ transpartinic, exersat în toate „trucurile politicii curviştine”. Poezia exploatează această rimă (truc/politruc) de largă respiraţie anti- şi post-totalitară: „El politrucul/ cunoaşte trucul…”. În poemul Ne-ar trebui, poetul, cunoscător îndeaproape al românului „cu ambâţ”, cum ar zice Caragiale, surprinde foarte bine acest egotism endemic reflectat în viaţa românească din ultimele decenii: „Ne-ar trebui/ douăzecişitrei de milioane de posturi de preşedinţi/ de miniştri de senatori/ de prefecţi de directori generali/ de primari (…)/ Ca tot românul să prospere/ şi să fie mulţumit…” Sau această parodiere a şedinţomaniilor de neuitat cu reflexe încă în viaţa socială a românului de azi: „«Tovarăşi domni/ şi domni tovarăşi/ ne-am adunat aici/ să discutăm o anumită problemă/ economică de importanţă naţională/ şi chiar internaţională/ problema balanţei/ de export şi import/ după cum bine ştiţi/ sau citiţi/ noi importăm mai mult/ decât exportăm/ ca să evităm/ creşterea ratei inflaţiei/ a şomajului şi a datoriei externe/ în concluzie ce măsuri/ propuneţi să luăm»/ «Să exportăm grâu şi porumb»/ Noi, cereale/ după cum ştiţi/ importăm»/ «Să exportăm carne»/ «Da’, dar nu prea avem»/ «Hai să exportăm mai mult vin»/ «Da’ de ce să ne prostim»/ «Maşini şi utilaje să exportăm»/ Da’, dar dacă fără garanţie le dăm»/ «Să exportăm poezie/ nouă proas(pă)tă şi multă/ la tonă la vagon»/ «Avem şi avantajul/ că pleacă copia/ iar originalul rămâne/ nimic nu se pierde/ totul devine valută foarte»/ «Da’, dar cine s-o cumpere»/ «Mai bine mai tipărim/ o mie de miliarde de lei/ şi ne procopsim.»” (Şedinţa efectivului financiar). Într-o asemenea improvizaţie anecdotică o bună parte din texte sunt foarte acut racordate la realităţi româneşti, exprimând tot mai adânca afundare în marasmul unei tranziţii fără de sfârşit datorată perpetuului „politruc” ce a infestat cu „doctrina” suficienţei şi amatorismului organizarea socială, spulberând românilor speranţele într-un viitor mai bun. Retorismul propagandei de partid, ticăloşia sofisticii ideologice, noii ipochimeni ai tranziţiei virusaţi irecuperabil de apucăturile defunctului regim totalitar, toate aceste aspecte ale unei Românii de azi confruntată cu criminalitatea de tip mafiot şi cu marea corupţie nu scapă ochiului critic şi ironic al poetului, care, aflat într-o altă lume, nu poate uita „Raiul” de acasă…  Stabilit în Germania încă dinainte de 1989, Mircea M. Pop respiră un alt aer social, cultural, politic. Poemul Heidelbergul dintotdeauna este un omagiu adus acestui oraş care l-a adoptat şi în care s-a regăsit pe sine. Oraş al înţelepciunii, cu cei mai mulţi tineri pe cap de locuitor, oraş în care „se moare frumos” (aluzie directă la exilul fostului domnitor Alexandru Ioan Cuza), oraş în care încap „oameni de toate culorile”, un fel de „Babilon al Europei”, oraş în care dobândeşti „puterea magică/ a tinereţii fără bătrâneţe”, – Heidelbergul este chintesenţial văzut drept un „tânăr oraş bătrân”: „Cine te-a văzut o dată/ vrea neapărat să revină/ şi merge acasă cu strângere de inimă.” Trăind din plin conştiinţa expatriatului care nu s-a împăcat cu ideea de „exil interior”, poetul aminteşte de marele renegat de la Tomis, autorul Tristelor şi Ponticelor, expulzat la marginea imperiului tot din motive politice: „unii sunt exilaţi de bunăvoie/ alţii au fost/ sunt obligaţi la exil/ precum Ovidiu la Pontus Euxin// poţi să fii scriitor în exil acasă/ şi poţi să fii acasă în exil/ exilul e în primul rând politic/ poţi să fii scriitor în exil/ şi să scrii în limba de acasă/ după cum poţi să fii scriitor în exil/ şi să scrii în limba exilului/ sau – de ce nu – în alta, precum Célan la Paris// concluzie:/ exilul este o problemă personală/ care ne preocupă pe toţi…” Congruent cu o bine definită mentalitate de diaspora, poetul trăieşte, desigur, drama creaţiei în intimitatea conştiinţei sale artistice, reconsiderându-şi destinul odiseic în marea aventură a regăsirii de sine: „Cum stau singur în întunecimea nopţii/ ascultând cântecul acela venind de pe mare/ nostalgic dor de călătorie mă cuprinde/ ca un vârtej înfăşurându-mă, ridicându-mă/ şi purtându-mă până departe, departe…// O, de-atunci drumul spre casă mereu îl caut/ nerecunoscându-l, negăsindu-l…” (Ulysse). Uneori, tristeţea pătrunde adânc în fibrele poeziei, amintindu-ne de celebrul dicton horaţian „versus indignatio fecit”, dar o luciditate de homo rationalis îl ajută să înţeleagă viaţa, inclusiv creaţia, într-o mai asumată şi complexă profunzime, dar şi cu o nedezminţită siguranţă de sine: „Scriu/ uneori tremură literele/ alteori tremură foaia/ ori tremură gândurile/ niciodată mâna// scriu/ îmi fac singur/ din vorbe sicriu.”(xxx). O impresie de mâhnire şi o senzaţie de oboseală adie uneori prin aceste versuri, comunicată laconic, chiar în terţine-haiku de felul: „Sunt obosit: drumul parcurs/ e mult mai lung/ decât cel rămas.” (Douăzecişişase terţine). Poezia lui Mircea M. Pop este, în tranzitivitatea ei colocvial-gravă, o lirică de atitudine, cu un puternic impact etic, civic, politic chiar, într-un sens special. Spiritul sarcastic fuzionează cu ironia sancţionatorie, demistificantă, de luare în răspăr parodic şi foarte punctuală, nelăsând loc vreunei ambiguităţi interpretative. „Arta de a fi vesel” exprimă o conştiinţă artistică mobilizată cu toate energiile în direcţia unei poetici de mare impact în literatura română şi europeană de azi. Mircea M. Pop este o voce lirică antrenată nu atât de maniere şi şcoli postmoderne, cât de spiritul veacului ce s-a încheiat şi al mileniului ce tocmai a început.
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here