Afirmându-se, mai întâi, în calitate de cronicar literar la revista „Familia” și prezent în viața literară neîntrerupt pe parcursul unei jumătăți de secol, scriitorul Gheorghe Grigurcu (născut pe 16 aprilie 1936 la Soroca /Republica Moldova) și-a manifestat de timpuriu și disponibilitatea lirică, intrinsecă firii sale introspectiv-reflexive. După o trecere meteorică prin Școala de literatură de la București, de unde fusese exmatriculat pentru că-l vizitase pe Arghezi la Mărțișor, tânărul revine la Cluj ca student, unde avea de a-l cunoaște pe Lucian Blaga, a cărui personalitate, incomodă pentru regimul recent instalat într-o Românie comunizată după „scriptura stalinistă”, era pus la index. În frecventele întrevederi și convorbiri cu Maestrul care i-a citit și apreciat versurile și traducerile din poezia rusă, – recomandându-l la absolvirea facultății (1958)unor literați apropiați din conducerea unor instituții (lui Tudor Vianu pentru angajarea la Biblioteca Academiei ori lui Alexandru Jebeleanu, pentru cooptarea în redacția „Scrisului bănățean”), dl Gheorghe Grigurcu și-a putut forma acele păreri și convingeri nu numai asupra regimului ce făcuse din România o „gubernie sovietică”, ci și despre profesiunea de scriitor, condiție pe care și-o va asuma cu deplină luciditate, consecvență, integritate, spirit critic.
Întâlnirile și convorbirile cu autorul „Nebănuitelor trepte” au lăsat, desigur, urme formative în desăvârșirea personalității, ca om și artist al cuvântului. Frecvente sunt, în jurnalul său „bibliografic” continuu, ajuns azi la câteva volume, gândurile și exhortațiile amicale ale lui Blaga. Într-un număr trecut al revistei am selectat și noi, cât pentru mai bine de o pagină, un număr infim, din acest corpus memorialistic și ideatic, fără de examinarea căruia viitorul monografist nu i-ar putea înțelege scriitorului Gh. Grigurcu anii formării, ai clădirii de sine.
Punctând această etapă a vieții sale, în detrimentul perioadei orădene cu scurtul ei exercițiu la catedră în învățământul preunivesitar (mai târziu, nici la Tg.-Jiu nu a fost invitat să susțină vreun curs universitar!), vrem să atragem atenția asupra situării sale, încă de la început, pe o platformă de opțiuni moral-civice și axiologice, de la care criticul Gh. Grigurcu nu s-a abătut niciodată.
Nu trebuie uitate paginile de memorialistică, de confesiune și atitudine, în conturarea unui profil cât mai exact. Aparţinând, cronologiceşte, aşa-numitei „generaţii ’60”, dl. Gh. Grigurcu a fost martor şi desigur actor al unei perioade culturale semicentenare, una din cele mai dramatice şi încă neaşezate, faţă de care şi-a clădit propria-i personalitate scriitoricească prin opţiuni clare şi comportamente rectitudinale, toate acestea aducându-i îndepărtarea din slujba redacţională şi „exilul intern” de la Tg.-Jiu.
Răspunzând intervievatorilor, – în multele interviuri date de-a lungul vremii – care uneori îl provoacă delicat şi simpatic, criticul „dizertează” asupra spiritelor formatoare, tinereţii asuprite de ideologia proletcultului, prieteniilor trădate, locurilor şi oamenilor pe care i-a cunoscut. Se exprimă cu nesaț asupra condiţiei literaturii, a eticii scriitoriceşti, neuitând să nuanţeze consideraţiile despre actul receptării critice şi îndeosebi despre condiţia polemicii, ca formă de vivacitate a criticii. Opinii în genere… inconfortabile, după cum sună titlul unei lucrări! Nu crede în distincţia antinomică maioresciană „poeţi” vs. „critici”, distingând cu fineţe raporturile dintre „cultură” şi „politică”. În privinţa „geniului”, criticul îl consideră „un fenomen de hotar”, amintind metafora baudelairiană a albatrosului sau, mai neted, părerea lui Diderot despre reacţia mulţimii în faţa străinului, minoratului şi xenofobiei sui generis! Între marii scriitori pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii, Blaga rămâne una din marile lumini. Pe de altă parte, deşi amendaţi pentru „colaboraţionismul” lor, îşi aminteşte cu simpatie de Arghezi, de Sadoveanu, de Gala Galaction, dar și de I. Agârbiceanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Sofia Manolescu… Desigur, nu-i poate uita pe G. Călinescu, T. Vianu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Al. Rosetti, Liviu Russu, D.D. Roşca, Melania Livadă… Lista este, desigur, mai lungă şi foarte grăitoare pentru gustul literar şi estetic al celui ce va persevera pe linia criticii artiste (chiar așa îl vedeam și noi într-o cronică din „Ramuri”, nr. 9/1983, la cartea „Între critici”, intitulată: Gheorghe Grigurcu şi mandarinatul criticii artiste).
Cunoscut drept unul din cei mai de seamă critici români, atotprezent în peisajul literar, ale cărui diagnostice valorice privind poezia și critica, mai puțin proza și dramaturgia, au degajat atmosfera îmbâcsită a peisajului literar, supus unor insidioase confuzii și varii veleitarisme, putem spune cu deplină îndreptățire că în istoria literaturii române de azi vocea criticului Gh. Grigurcu, situată pe criteriul estetic al tradiției noastre critice de la Maiorescu și Lovinescu încoace, este una distinctă, clarificatoare și de mare audiență. În ciuda unor insulare orgolii ori rețineri așa-zis academice! Sunt, prin urmare, de neconceput astfel de „istorii literare” ori „panorame” de gen, fără raportarea judecăților de valoare la această magistratură de gust literar sigur.
Pusă oarecum în umbră de afirmarea pe acest palier al creației, poezia domniei-sale a cunoscut un mai dificil și lent proces de receptare, de recunoaștere. Și asta câtă vreme alte voci lirice dominau epoca, uneori pe merit, alteori prin tot felul de strategii de promovare și impunere.
De la debutul surprinzător cu „Un trandafir învață matematica” (1968) până la masivele culegeri de mai târziu (vezi integrala poeziei până în 2000 de la Editura „Vinea”, 2004), iar de aici la plachetele din umă, meditația lirică a înaintat pe linia esențializării și stilizării până la abstractizarea limbajului artistic în ideograme minimalist-glaciale, crochiuri abstractizant-imagistice, desăvârșindu-se sub semnul „cristalizărilor” reflexive. Astfel, contemplațiile, cristalografiile, radiografiile unor existențiale instantanee, cotidiene, semne lecturale, evocarea unor toposuri identitare precum «Amarul Târg» și atâtea texte grele de un preaplin al fiindului cugetător, toate acestea sunt însemne de viață și de carte din care transpare un adevărat complex de trăiri și sentimente, de rememorări îndurerate și regăsiri de sine, specifice unelucide conștiințe scriitoricești.
Recognoscibilă în peisajul liricii noastre de azi, grație unei specificități congruente de fond și formă, poezia dlui Gheorghe Grigurcu și-a recăpătat locul binemeritat în tabloul general de valori, încununată fiind, recent, cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – 2015, ediția a XXV-a, pentru Opera Omnia. Dobândind simultan și calitatea de „Cetățean de Onoare” al municipiului Botoșani.
Întru Mulți Ani, maestre Gheorghe Grigurcu –cum perpetua in historia litteris nostris honore!
Zenovie CÂRLUGEA
