Lansare de cărţi

327

Cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, marţi, 27-03-2018, a avut loc în sala de conferinţe a Muzeului Judeţean de Istorie din Târgu-Jiu, lansarea a două cărţi, a octogenarului poet Florian Saioc – respectiv: LA CENTENARUL UNIRII – (poemele reîntregirii) şi Noi versete pentru margine şi centru. Într-o atmosferă de adevărată sărbătoare – moderator fiind poetul Nicolae Dragoş, cărţile au fost prezentate şi comentate, în primul rând, de moderator, apoi de criticul Ion Trancău, de profesorul universitar Ion Mocioi, de profesoara Victoria Saioc şi de poetul Vasile Ponea. Participanţii la manifestare au vibrat de emoţie, au aplaudat frenetic la citirea unor poeme de către autor şi au plecat mulţumiţi şi încântaţi la casele lor. O surpriză în cadrul manifestării a fost şi prezenţa unui grup de chitariste şi recitatoare – eleve în clasa a IV-a A, de la şcoala Nr.1 din Rovinari, apărute inopinat, sub coordonarea profesoarei Ramona Sorlea, la iniţiativa d-lui prof. Ion Pinţa, prezenţă care a întregit atmosfera de sărbătoare.

Noi versete despre margine şi centru – de Florian Saioc
Faţă de cartea omagială, a poetului Florian Saioc, comentată de antevorbitorii mei, intitulată La centenarul Marii Uniri, de o valoare sentimental-patriotică, deosebit de pregnantă, din care se degajă iubirea intrinsecă a D-sale, faţă de naţiune şi ţară, eu o să comentez ultima carte apărută de sub tipar, joi, 22-03-2018,  intitulată- Noi versete despre margine şi centru, care este o carte ce tratează o multitudine de probleme: sociale, de morală, de suflet, de existenţă şi viere în general. Autorul cu luciditate vede cum ne-au contorsionat vremurile de nu ne mai asemănăm cu cel zidit  – bineînţeles moral şi sufleteşte, dar scriitorul este obligat să ţină stindardul sus pentru revenirea la setea de Absolut. Din volumul respectiv, chiar dacă nu sunt strict delimitate, se pot distinge următoarele capitole: Meditaţii la “Mărţişorul” lui Arghezi, (ca un omagiu adus marelui poet Tudor Arghezi), Revelaţii, Niciodată n-ai să ai raiu-n iad şi iadu-n rai, Robii fiinţării. Poetul spune că poezia va dăinui, cum spune Arghezi cu toată împotrivirea nevolnicilor zilei – drept/ floare albastră, floare risipită/. Autorul scoate în evidenţă că românului Ion, simbolul acestui pământ, i-a cam/slăbit râvna de trudă la muncă/, cu educaţia ciumei roşii, dar a venit timpul să revină la îndemnul strămoşilor, însă constată că: /românilor greu le vine mintea la cap/ au căpătat ei o plăcere neroadă:/să stea în istorie şi-n lume la coadă/ ehe dar până să le vină glagoria/ s-au apucat să-şi maimuţărească istoria/. În poemul Scrisoare către Arghezi, autorul îi descrie unde s-a ajuns în ţară şi în lume, că: predomină furtul, jaful, minciuna şi pofta de ciolan, şi la capătul timpului, ne facem singuri de ocară, dar poetul e ferm şi încearcă trezirea invocând gorniştii de la Plevna şi Mărăşeşti. Poetul prea se simte singur şi cheamă la: răsturnarea/ tuturor răsturnărilor neterminate furate/ dar toată suflarea doarme-n cetate/. Are deasemeni o chemare la neagramare, care a împânzit ţara: hai să mai învăţăm gramatică/ a trăi, a iubi la ce conjugare?la aia băiete ailaltă-i Uitare/…/ a trăi, a iubi ce minune/. Face aluzie la înţelepciunea noastră popular prin Păcală şi Tândală, care ne spun: /e o minciună a strigat Păcală/ da, o minciună a sărit Tândală/ bă asta-n lume-i crima cea mai mare/ cea mai năroadă bă, manipulare/ ei, şi, ei, şi ce-i cu asta ce-i/ şi crima poate fi un obocei/…e crimă, bă, cea mai urâtă crimă/.  În poemul depinde autorul ne atenţionează: cine cloceşte ouă scoate pui/ frumoşi ba îmbrăcaţi în puf de aur/ dar pot ieşi şi pui de dinosaur/ ce vor ajunge monştri negreşit/ depinde pe ce ouă ai clocit/. O critic fină şi direct întâlnim în poezia prostul: bogatul plânge că nu are/ iar tu îl crezi că nici tu n-ai/ ce să mă fac cu tine vere/ el e deştept dar şi tu eşti/ şi râzi ca prostul pe-o avere/ pe care nici n-o bănuieşti/.  În poemul obsesie autorul face aluzie la cenzură de odinioară şi de acum: /dar am visat şi mai urât:/ aveam un lacăt pus la gură/ şi-o ghiară mă strângea de gât/ dar am strigat în gura mare:/ bă asta nu mai e cenzură, e ştrangulare, ştrangulare/… Vacile săracile este poemul care prezintă deosebit de plastic şi hazliu, de ce am ajuns să mâncăm totul contrafăcut, otrăvit cu bună ştiinţă prin atâta procesare a toate inclusiv a furajelor: /el mă-ntreabă: ce mai faci?/ păi de-o vreme zi şi noapte/ îmi mulg mintea să-mi dea lapte/ însă parcă-i un făcut/ că e dulce sau bătut/ ea-mi dă lapte prefăcut/ foaie verde iarbă multă/ că şi vacile-l ascultă/ şi pe străzi şi pe şosele/ pe Salam cântând manele/ când ascultă vreun taraf/ vacile-mi dau lapte praf/ când ascultă ghers oftat/ îmi dau lapte degresat/ şi-mi dau când mă duc la sapă/ lapte adăpat cu apă/ când l-ascultă pe Zamfir/ vacile îmi dau chefir/… În poemul total confuz autorul critică apucăturile greşite ale oamenilor printre care beţia, pe care o numeşte drog deoarece la un moment dat nu se mai recunoaşte:/ urâtă năpraznică boală/ am ajuns o uscătură un surcel/ eu sunt ăsta? nu acesta e el/ iată cum mă linge alt drog/ auz bă beţia e drog?/… Toţi ajungem pradă misteriosului Nimic, iar în poezia merg îşi deplânge, dar cu demnitate neputinţele vârstei: /că uite ce-a mai rămas din bărbatul/ care părea un năzdrăvan până mai ieri/ o grămadă de neputinţe/ de cocârjeli şi dureri/ mă dor genunchii şi şalele/ …iar apoi arată că: /civilizaţia nouă a spart familia-n zece/ copiii nepoţii aleargă la trebile lor/ bătrânii mor singuri acasă de dor/…şi încheie dureros poemul:/”unde mergi moşule?”/ “merg mai departe”?/ochi-mi îngheaţă sub deschisele pleoape/“merg să-mi aduc depărtările-aproape”/  În expunerea parcă a fost ieri critică metehnele omeneşti: beţia, furatul, datu năvală la muieri şi regretă că a trăit degeaba, ca un prost. Revine în nişte scurtisime cu ciudă la metehnele zilei  de azi: /veacul nostru care cere / tot mai multe caractere/ dă procente foarte mari/ de corupţi şi de şpăgari/ sau: /dă-mi exemplu dar în rime/ de azi nu din neolitic-/ nişte vorbe sinonime/ -mincinos şi om politic/…. /cei clociţi de o matroşcă/ fură oul de sub cloşcă/ eu ştiu alţii mai în vână:/ ţara ne-au furat din mână/ şi-au vândut-o pic cu pic/ în talciocuri pe nimic/ da-n instanţă au speranţă/ că vor face închisoare/ câţiva ani cu suspendare/ sau depravare şi desmăţ: /iubirea noastră cică dimpotrivă/ se vinde la preţ bun peste hotare/ ba este nesperat de productivă/ dar nu mai este nu, şi roditoare/. În poeseul ziditorului autorul face apologia existenţei sigure a lui Dumnezeu şi remarcă că-i palpabil prin sufletul fiecăruia, care animă totul: /da-n suflet l-ai cătat?/ păi acolo sunt eu/ o ţandără poţi fi şi tu/ de Dumnezeu./  Despre iubire ca un sfânt atribut a lui Dumnezeu, dăruit şi nouă şi despre bine autorul se destăinuie în poemele: cu cât mă luminez, înnoirea, îmi pare rău – /îmi pare rău bă foarte rău de bine/ că binele se-mparte între hoţi/ devine mită, vile, limuzine/ dar e puţin n-ajunge la toţi/… /ei sunt prostia multă şi contraproductivă/… /noi oamenii de când sunt lumea şi hăul -/singuri ne facem binele-ori răul/…./prostia are probabil vechime mai mare/ unii o poartă de mândrie ca pe un nimb/ dar nu poate fi folosită ca monedă de schimb/. În poemele: dacă, se spune, îmi zic unii, scrisoare netrimisă – ne sunt prezentate aspect de zi curente sau aleatorii, metehne omeneşti rudimentare, dar tare plauzibile. Poetului amintirea-i este val, femeia trecut ideal: ţipă-n trupul tău femeia/ diavolesc ceva emani/ mă comport la vârsta-a treia/ ca la paisprezece ani/. Poetul filosofează la un moment dat legat de existenţa noastră, că iubirea durează puţin, dar din iubire existăm şi trăim:  iubire divină iubite telurică iubire iubire/fă-ne te rog cât mai târziu amintire/ pe pământ amintirile durează puţin/ iar viaţa e scurtă prea scurtă amin/. Despre familie îşi exprimă regretul: / viaţa se deşiră ca ghemul/ se rupe apoi ca o strună/ dar viaţa noastră-i  poemul/ pe care l-am scris împreună/. În poemul dacă sintetizează splendid starea de sănătate: /fiecare-şi cară-n spate / cantitatea lui de sănătate/ eu pe-a mea o ţin ca pe-o cucoană/ dar mă lasă mai mereu în pană-/d-aia parcă-aş da-o de pomană/ nu mai vreau să fiu ca deobicei/ mai tot timpul la cheremul ei/ nu mai vreau astfel de sănătate/ ea m-a-mpins ca să renunţ la toate/.  În circa 11 poeme Florian Saioc face glume şi năzbâtii legate de bărbaţi şi femei unele mai firave, dar altele cu mult temei şi critică situaţia nefastă că nu mai există iubire şi dragoste adevărată, de când aceasta a ajuns o marfă în pieţe, prin cluburi şi pe trotuare, iar în poemul poreclă nepotrivită conchide cum vede poetul dragostea adevărată: /dragostea adevărată/ nu-i vândută – cumpărată/ că divină-i dragostea/ sufletul o dă şi-o ia/ e un fel de fuziune/ între suflete comune/ dragostea e o minune/ veşnică precum a fost/ şi nu are preţ de cost/ deşi unii vântură/ c-o găsesc şi-o cumpără/. În alte poeme vorbeşte de metehne moderne – de căsătorii de probă. În poezie trecerea în marea reciclare autorul, în stilul şoltic – reaminteşte de geneză în sens invers, având în obiectiv moartea şi ce-i urmează ei – o mare reciclare. La fel rezultă şi din poemul altă poveste. Cu un umor negru, chiar cinic povesteşte morţilor despre copilărie: odinioară- /năvălea copilăria în curte/ …/voi aţi fost cu mult mai-nainte/ acum sunteţi ţărână şi oseminte/ tărtăcuţe albe oarbe şi goale/ eu am dureri de genunchi şi de şale/ dar mă bucur că bunăoară/ mai are încă ce să mă doară/…/toţi venim ca la moară/ lumea de nimeni n-ascultă/ lumea vine să moară/…. Autorul ne destăinuie dezarmat că viaţa e un plagiat: /absolut toate fiinţele viaţa acesta/ este un plagiat perpetuum/ d-aia se fură peste tot/ de-aia se mine şi se-nşeală/ se naşte se creşte şi se ucide/ sau se moare aşa de la sine/. Cartea întreagă este de fapt o critică a existenţei noastre sociale şi personale cu ritm şi cu rimă: /pleava se vântură singură/ sfinţii sunt rari tot mai rari/ aleşii devin ce erau şi-nainte/ mincinoşi aproape toţi şi tălhari/ alegătorii? Tăcere morminte/. Cu aceeaşi apăsare, nerv critic autorul prezintă alte faţete ale nemulţumirilor sociale în poemul ghiciţi: /am devenit stratul substratul/ pe care-şi cultivă lăcomia/ desfrâul criminalele/grupări ale lor alde cine/ voi ce ştiţi ce aţi aflat/ voi rodiţi ei culeg/ voi strângeţi ei risipesc/ v-au risipit pe tot continentul/ aţi devenit şi voi cetăţeni fără cetăţi/…./ românul de sine-nfrânt/ trudeşte pe alt pământ/.  În cântec de foaie verde autorul îşi aşterne nemulţumirea-i aleasă: /foaie verde de neghină/minciuna-a ajuns regină/ şi-i atât de iscusită/ că ne dă prin ciur şi sită/ pentru propria ei pită/ viaţă ofilită/ arz-o focul să o arză/ viaţa asta toată-i varză/ foaie verde viaţă-albastră/ suntem slugi în casa noastră/… Autorul ştie că e mai uşor să mori decât să distrugi o dogmă.    Ca un dresor de cuvinte, după cum spunea D-l Nicolae Dragoş în alocuţiunea sa, Florian Saioc a reuşit să le strunească în zeci de cărţi, dintre care şi aceste două cărţi care s-au lansat astăzi. În încheiere, cu toată deschiderea şi dragostea, felicităm autorul urându-i multă sănătate şi vigoare creativă, iar pe D-voastră vă invit cu drag şi respect să citiţi aceste cărţi care vă vor aduce cu siguranţă multe satisfacţii.
Vasile Ponea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here