La zi de sărbătoare, Mănăstirea de la Dobriţa şi-a prăznuit Hramul «Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul» (II) – ,,E foarte important să-i cinstim pe sfinţii Lui Dumnezeu, dar e mult mai important să trăim credinţa în Dumnezeu”!

721

Aşa cum am spus, cu binecuvântarea ÎPS Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Sfânta Mănăstire de la Dobriţa, comuna Runcu, şi-a prăznuit Hramul «Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul», un mare sfânt despre care se vorbeşte în cap. 17-20 din cea de-a treia carte a regilor din Vechiul Testament, cu precizarea că, în paginile Noului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos face referire la el, spunând despre Ioan Botezătorul că este «Ilie care va să vină» în carul cu foc, seceta şi ploaia fiind simbolurile darului său dumnezeiesc! Sfânta Liturghie a fost oficiată în altarul de vară de către un sobor ales de preoţi, călugări şi diaconi condus de către Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Craiovei şi stareţul Mănăstirii Lainici, care a fost înzestrat de către Bunul Dumnezeu cu o mulţime de daruri duhovniceşti, cum ar fi acelea de liturghisitor, de misionar şi de predicator spre folosul credincioşilor şi al păstoriţilor săi, cel care a ţinut să precizeze că omenirea de astăzi poate că nu mai este cea pe care Dumnezeu a creat-o de la început, ci, dimpotrivă, a devenit parcă tot mai mult una degradată sub toate aspectele vieţii şi care se îndreaptă spre autodistrugere, pentru că în vechime exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi semenii săi, între om şi natura înconjurătoare, pe când acum această stare de lucruri a devenit de domeniul ficţiunii! Dar trebuie să înţelegem că, în toate timpurile, Dumnezeu alege sfinţii cu care şi prin intermediul cărora poate să fie în legătură cu lumea şi să comunice cu ea, tocmai spre îndreptarea acesteia de la rătăcirile necugetate bazate pe idoli, iar unul dintre aceştia a fost şi rămâne Sfântul şi Marele Proroc Ilie Tesviteanul. În prima parte a prezentării praznicului sfintei Mănăstiri de la Dobriţa, am arătat că Preacuviosul Părinte Exarh a remarcat faptul că Prorocul Ilie a trăit într-o perioadă tulbure pentru credinţa creştină, în vremea regelui Ahab şi a soţiei sale, Izabela, când învăţăturile sfinte au fost date uitării, iar depravarea şi lipsa de pioşenie erau manifestări oficiale, în timp ce prorocii şi creştinii erau persecutaţi. Dar, legat de credinţa în Dumnezeu, Sf. Proroc Ilie nu a suportat să vadă cum poporul lui Israel se îndepărta de cele sfinte, acest lucru determinându-l să prevestească urgii devastatoare, dacă nu se revenea la cuvintele biblice. Astfel, asupra poporului evreu s-a abătut o secetă şi o foamete de trei ani şi jumătate, când râurile au secat, recoltele s-au uscat, iar o mare parte din populaţie, animalele domestice şi cele sălbatice au pierit din cauza lipsei de hrană şi de apă. Văzând puterea Lui Dumnezeu, necredincioşii au recunoscut învăţătura divină şi s-au căit, întorcându-se la cele sfinte, iar Domnul Dumnezeu a fost atât de impresionat de râvna cu care Sfântul Ilie i-a apărat cuvântul Său, încât acesta nu a murit, ci a fost ridicat la cer cu ajutorul unui car de foc tras de cai albi înaripaţi. Sfântul Proroc Ilie a primit de la Dumnezeu sarcina de a lega şi de a dezlega ploile, de a provoca trăznete şi de a decide unde şi când va bate grindina.

,,Pentru că e uşor să spui: «cred în Dumnezeu», mai mult în sens teoretic, declarativ”!
În acest fel, putem înţelege cu toţii că Sf. Proroc Ilie face parte dintre cei aleşi, dintre «vasele alese» ale cetei sfinţilor, în felul acesta Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu arătând că: ,,E foarte important să-i cinstim pe sfinţii Lui Dumnezeu, dar e mult mai important să trăim credinţa în Dumnezeu, pentru că e uşor să spui: «cred în Dumnezeu», mai mult în sens teoretic, declarativ, pentru că şi diavolii spun că şi ei cred în Dumnezeu! Dar diavolii nu fac poruncile Lui Dumnezeu, nu au faptele lui Dumnezeu, nu se smeresc, nu au dragoste, nu au milă, nu au fapte bune! Atenţie, să nu ne bucurăm când spunem că noi credem în Dumnezeu deoarece credinţa e un lucru mare şi nu e suficient să venim la biserică pentru a asculta, cu un fel de autosuficienţă, ceea ce spune «popa»! Credinţa este foarte grea, să o ai şi în casă, în familie, în relaţia dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii! Credinţa o ai când mergi la serviciu, când mergi pe stradă! Deci, credinţa se transpune în orice faptă a vieţii noastre! Dacă suntem credincioşi, să avem dragoste, compasiune, milă şi răbdare, iar când vecinului i s-a întâmplat ceva rău, să avem compasiune, nicidecum să ne bucurăm, pentru că atunci avem în suflet ceva demonic! Deci, compătimirea nu este doar pentru cel din familia mea, pentru că acesta e doar un instinct de conservare! Mândria ne termină, de la copiii cei mai mici, până la oamenii cei mai în vârstă, iar acest lucru să-l îndreptăm prin educaţie! Nici copilul nu trebuie să se mândrească, să nu facă rău, să nu înjure, pentru că toată viaţa trebuie să învăţăm să ne autocontrolăm în fiecare moment al vieţii noastre, în familie, pe stradă! Pentru că vii la biserică, te spovedeşti, te împărtăşeşti, dar mergi acasă şi începi să nu te mai controlezi, să-ţi ieşi din fire, iar acest lucru înseamnă că avem o credinţă slabă! Niciodată nu trebuie să spunem că suntem credincioşi, nici noi, preoţii, nu putem spune acest lucru, pentru că te enervezi la un moment dat şi pierzi încrederea în credinţa ta, când cineva te provoacă la rău! Spun acum că sunt credincios, iar mâine mă contrazic! Niciodată nu trebuie să-i vorbim de rău pe alţii, ce fac ei şi cu cine umblă, ca să cădem în păcatul «judecăţii», al mândriei! Azi îi judec pe alţii, iar mâine cad şi eu în păcat, pentru că aşa se întâmplă mereu, pentru că în judecata pe care o faci, vei cădea şi tu! Deci, să nu judecăm pe nimeni, să fim atenţi la tot ceea ce facem! Pentru că Sfântul Antonie cel Mare spunea: «Nu ştiu să fi făcut început bun mântuirii mele!»”, după care Preacuviosul Părinte Stareţ a dezvoltat o veritabilă pledoarie pentru legitimita şi susţinerea până la sacrificiu a credinţei!

,,Când venim la biserică, e bine să trăim Taina care se întâmplă la Sfânta Liturghie”!
Cu siguranţă, că varietatea de sensuri ale credinţei din epoca modernă şi post-modernă se află într-o permanentă dispută teoretică, ideologică şi politică, ce scoate în evidenţă permanentele confruntări de idei din lumea zilelor noastre! Desigur, spiritualitatea și credința vor rămâne două subiecte interesante, vaste ca întindere şi care presupun un ansamblu de idei şi sentimente ce se referă la viața spirituală a unui popor sau a unui individ! Dar spiritualitatea caracterizează o colectivitate umană din punctul de vedere al specificului culturii sale! În acest sens, Preacuviosul Exarh Ioachim Pârvulescu avea să spună: ,,În Oltenia, predica nu prea are «priză», dar dacă mergem în Ardeal, acolo predica este elementul esenţial al Liturghiei, pentru că acolo au fost fel de fel de credinţe şi oamenii vor să ştie mai mult despre credinţa lor! Aici, la noi, oamenii nu prea vor să ştie despre credinţă, pentru că au impresia că le ştiu pe toate, când merg la biserică, fără să asculte cu atenţie predica! Preotul are menirea şi obligaţia înaintea Lui Dumnezeu de a sfinţi, de a călăuzi şi de a predica, să sfinţească viaţa oamenilor, să-i îndrume pe calea cea bună şi să predice Cuvântul Lui Dumnezeu! Dacă nu avem în inimă cuvântul credinţei, plecăm «seci» acasă, pentru că Liturghia nu este un spectacol după care aplaudăm! Noi trebuie să plecăm acasă cu Harul Duhului Sfânt! În partea aceasta a Olteniei, credinţa e săracă, iar, dacă mergem şi mai spre sud, parcă e şi mai săracă! Mândria ne face să nu fim atenţi la ceea ce vorbeşte «popa» la biserică, pentru că nu vorbeşte de la el! Preotul vorbeşte de la Duhul Sfânt, că de multe ori ne repetăm şi noi, preoţii, dar nu trebuie să-l judeci pe preot, ci trebuie să fii smerit, să te rogi pentru preotul care predică! Deci, Harul Lui Dumnezeu lucrează prin glasul preotului! Când mergem la biserică, nu mergem ca la spectacol, ci mergem ca să ne rugăm: «Doamne, iartă-mi păcatele! Doamne, ajută casa şi familia mea! Doamne, luminează mintea mea!», ca să plecăm cu ceva acasă, cu aleasă învăţătură în mintea şi în sufletul nostru! Trebuie să ne împărtăşim de sfinţenia cuvântului, deoarece cuvântul este o sabie cu două tăişuri, cuvântul poate să ucidă sau poate să zidească, iar dacă suntem atenţi la cuvânt, suntem atenţi la Dumnezeu! Atitudinea pe care o avem faţă de alţii, o au şi alţii faţă de noi! Când venim la biserică, e bine să trăim Taina care se întâmplă la Sfânta Liturghie, să fim o prezenţă activă la biserică, nu o prezenţă pasivă! La fiecare lucru pe care îl facem, trebuie să avem atenţie ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu! Dacă îl supărăm pe aproapele nostru, Îl supărăm şi pe Dumnezeu! Să dăm cinstea cuvenită sfinţilor, deci să-l cinstim şi pe Sfântul Ilie, să-l prăznuim printr-o agapă frăţească, să dăm de pomană la cei săraci, să fim atenţi cu orice detaliu din viaţa noastră, pentru că faptele bune merg cu noi în viaţa veşnică, dincolo de această lume! Ceea ce am făcut aici, agoniselile şi bogăţia, nu le luăm cu noi! Ceea ce faci pentru tine, rămâne aici, dar ceea ce faci pentru alţii merge dincolo cu tine, în veşnicie! Deci, să-i facem bine aproapelui, prin lucruri folositoare, iar Dumnezeu să ne ajute pe toţi, să ne întărească în credinţă, să ne lumineze faptele bune pentru ca ele să fie spre mântuirea noastră, Amin! Sfântul Ilie să ne fie ocrotitor şi călăuzitor, în veci-vecilor, Amin”!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here