„Hopa!”… și-a zis tânărul rămas uluit de intenţia ei de a se destăinui. Avea să afle cum i-a fost viaţa ca femeie măritată cu un impotent, vorbe pe care el le reţinuse din bârfele auzite în copilărie. Faptul că cei doi fii ai ei, deşi sunt gemeni, au taţi diferiţi, pentru el era un mare semn de întrebare!
– Împlinisăm şaptișpe ani – …începu Cătălina să vorbească, după ce se opri din tors şi puse fusul în poală – şi-mi venisă şi mie vremea de măritat cum chibzuiau părinţii să facă cu fetele lor. După douăzeci de ani erai fată bătrână şi nu să mai uita nima la tine, poate doar vrun văduv sângur, rămas cu mai mulţi copii pe cap. Eu sân’ făcută la Văleni şi pe tata îl chema Vasile Dobru. Eram fată frumuşâcă şi până atunci nu mă peţisă nima. Băieţii ăi buni fusăsără luaţi la oaste, iar prin sate mai erau doar cei pristos de contingent. Mie, de ăştia rămaşi la căşile lor, nu-mi era drag de niciunul. Dumitru al Măriţii, așa o chema pe mumă-sa, care să ţânea după mine, plecasă melitar şi după trei ani când trebuia să să întoarcă, începusă răzbelul cu nemţii. Săracu’ de el, nici nu s-a mai înturnat! A murit pin lumea albă şi nima nu a aflat, cine şi unde l-au îngropat. L-am plâns ca pe frate-meu care şi el a fost împuşcat la Pui, unde o fi locul ăla, că eu numai atunci am auzât de acest sat. A spus poştaşul când ne-a cetit hârcia aia primită de la regimentul unde a fost corporat. Tot satul l-a plâns, iar eu cu muma şi taica l-am jălit, de credeam că o să ne prăpădim de-atâta durere. După pomana de trei zâle, până la a de şasă săptămâni, în fiecare dimineaţă mergeam la copiii Zmerendoaichii, avea doi, o vecină a noastră de peste drum, să le dau de pomană colaci şi câte o strachină cu demâncare. Da’ uite că mă luă vorba şi n-apucai să-ţi spun năcazul meu care m-a chinuit o viaţă.
…Cu o zî înainte de Sâmpetru, care cădea duminica, când era Bâlciul ăl mare unde veneau oamenii din toate comunele vecine, naşu Răducan, omul Polinii Mitoioanei, care ne-a cununat pe noi și pe moș-tu, a venit la tata acasă cu Muiacul ăsta de trăiesc şi acu’ cu el.
Era o zăpuşală afară de nu puteai să stai nici la umbră, că te umpleai de nădușală. Au bătut la poarta căşii, muma s-a ţânut la câne şi au intrat, că nu era sângur. El avea în mână o demijană de trei kile, plină ochi cu răchiu de-al tare. Ălălalt, Gheorghe avea spânzurat de spinare căldarea aia ce o poartă vânzătorii încrojnată, înconjurată pe la miljoc cu clopoţei care zdrăngănesc ca să adune copiii să cumpere zama ce o ţâne în ea. O am şi acu’ în pimniţă, dar i-a putrezât curălele! Atunci era plină cu bragă răcită cu gheaţă luată de la Predescu. O adună iarna de pe matcă şi o ţâne în gheţăria lui în pădure din şăliştea căşii. Îi trebe pentru bragă s-o răcească vara. Şi cu turtă dulce o vânde la nedei şi bâlciuri.
– „Vasile! aşa îl chema pe tata. Am venit cu băiatul ăsta să ț-o peţim pe Cătălina!…a zâs naşul. Să ştii că e un copil blând, ruşinos şi în fiecare an merge să facă bani la Giurgiu. Pe vară este sânbriaş de bragă la Nicolae al lui Gorgan, feciorul vecinului vostru de la Deal, care este mare comersant. Acum a venit să-l însor, că tată-su şi mumă-sa au rămas sânguri. Pe fete, că a avut două, le-a măritat de-au plecat la oamenii lor, departe, unde a dus mutu’ iapa! Vezi vasul ăsta, este al lui și-i plin cu bragă. E făcut din alămuri şi-i luat pe bani grei de la turci. Auzi cum sună clopoţeii atârnaţi de el, puşi anume ca să adune lumea să bea bragă şi limonată!” Şi, ca să auzâm, a zdrăngănit din ei”.
Oftând, femeia privi încolo, căutându-şi parcă amintirile…
– Mumă Costică, după Sântămărie a Mare ai mei mi-au făcut nunta. Am plecat de la casa mea plângând. Ca să nu mă vadă nima, ţâneam nasul băgat în ştergar şi aşa am venit în satul ăsta, că sunt vreo șase kilometri. Pe drum am mers suiţi în trăsura lu’ naşu care avea gume pe roţi şi era trasă de doi cai roibi cu hamuri noi, colorate ca coaja de nucă. Cinstit îţi spun, că di la început nu mi-a plăcut de el, dar am crezut că o să mă deprind.
Din prima zî am durmit în hodae cu ai lui. Noi în patu’ di la vale, mumă-sa şi tat-su în patu’ di la deal. Să mă ierţi, Costică, că-ţi mărturisăsc ceva ce nu să spune și n-am spus la nima. În fiecare sară, după ce stângeam lamba, ne suiam în pat, şi eu mă aranjam, să să ia de mine. Pe întuneric beznă, sub pătură, râdicam cămeşa pân’ la ţâţe, să mă sâmtă cum ard, dar el… bleau! Am crezut că i-o fi ruşâne de ai lui că ne aud. Că aşa a zâs naşu de el, …că-i ruşânos. După trei zâle l-am chemat cu mine prin pădure ca să adunăm surcele, că ne trebuia să aprindem zâlnic focul. Îmi fierbea sângele ca mustul în butoi şi chibzuiam că acolo, unde nu ne vedea nima, fin’ sânguri, îmi face şi el felul cum fac toţi oamenii muerilor cân’ se împreună. Mă gândeam că măcar în prima lună să-mi fie făcută plăcerea trupului, că apoi, el pleca la Giurgiu şi nu mai venea acasă până la Crăciun.
„Doamne! …cum o fi stat această femeia cu un asemenea bărbat?” m-am mirat eu, tânărul de atunci. Permanent eram doritor de-o aventură erotică. Înainte de încorporare încercasem s-o fac într-o seară cu Silvia, colega de şcoală, când ne întorceam de la nedeie şi o conduceam până acasă la ea. Ne plăceam şi jucasem împreună în horă. Luna încă nu răsărise, cerul era senin şi stelele scânteiau ca jăraticul răvăşit. Liniştea nopţii era spartă doar de un ciuhurez care se mai auzea cântând, undeva departe… Şi noi nu ne mai săturam de sărutat… Timid, când am ajuns la marginea unui lan de porumbi unde credeam că şi ea o să vrea, i-am propus domnişoarei să intrăm acolo, „că nu voi spune la nimeni”, dar am fost refuzat „până vom pune pirostriile pe cap!” a fost răspunsul ei, ceea ce eu n-aveam de gând să fac prea curând acest pas.
De alături am auzi iar vorba domoală a femeii.
– Am mai stat aşa vro lună – a continuat să povestească naşa Cătălina – după care mi-am adunat țoalele cu care venisăm, le-am pus la locul lor în lada de zăstre adusă de la ai mei şi i-am trimis vorbă lui Taica să vină cu căruţa, să mă ia acasă! Pe drum şi acasă m-au certat de nu mai ştiam de mine; mă podidisără lacrămile şi mă trăgeam de cozî să-mi rup părul din cap. Îmi zâceau, că „ce-o să zâcă lumea din sat; că cine o să mă mai ia de nevastă începută de altul; că au cheltuit o găleată de parale să-mi facă nunta! La început mi-a fost ruşine să le spun, că doar erau părinţii mei, dar până la urmă mi-am luat inima în ghinţi şi le-am povestit tot. În hodae, acolo unde eram băgaţi, s-a făcut o linişte de auzai musca zbârnăind. Afară ploia şi era un frig timpuriu ce-ţi dedea fiori. Cu o săptămână înainte bătuse şi Vântu’al Mare şi vremea se schimbase. După ce m-au ascultat, parcă-l văd pe betu’ taica, cum s-a sculat de pe pat şi a eşit în tindă. Muma şădea pe laviţa ce o adusăsără de-afară şi era pusă lângă sobă. Şedea dusă pe gânduri. După un timp a venit cu o ulcea de la Joi Mari plină cu vin din care măi sărea năstrapii.
– Mărie! i-a zâs mumii ca să fie atentă. Cătălină, mi-a zâs mie ca să-l ascult. Bine c-ai plecat de la scopitul ăla! Eu l-am văzut că-i spân, dar am crezut că dacă vrea să se însoare şi-l are naş pe Răducan, îi bun şi de muiere! Auzâsăm și eu că la ăi care nu-s buni de aşa ceva nu le creşte barbă şi rămân ca cocoşii fără creastă. Dacă-i ţâi de rudă, mănâncă de pomană boabele de pe bătătură şi cloța trândăvește degeaba pe ouă că din ele nu ies pui, că n-au sămânţă, paraua aia de să vede când le alegi ouăle să le pui sub găină!
Adusăi oala asta rasă cu vin, să bem în sănătatea ta, mă fato! Să ştii că n-a rămas Plasa fără băieţi şi tu abia ai împlinit șaptișpe ani! …
Şi i-a întins ulceaua mumii, să bea ea întâi. El beusă bine în pimniţă, că se vedea mânjit cu roşu pe buza de sus de la gură.
– Văsile! a grăit muma privindu-l în ochi pe taica. D-acuș’ încolo, să nu cumva să-i mai zâci ceva fetii ăşteia. E a noastă şi o să avem grijă să n-o bârfească satul. Gura lumii îi slobodă şi n-o astupă decât pământul!…
– Cătălină, să nu fii tristă! Ne-or călca bătătura şi alţi peţitori, mai ales cân’ s-o auzî de ce ai plecat de la nevolnicul ăsta!
După două săptămâni, cred că n-au fost mai multe, ne-am trezât într-o sară că bătea cineva în poartă şi cânele lătra a om.
– Ia vezi, Cătălină, cine-i! mi-a zâs taica. El sta pe laviţă în cotu’ sobii şi curăţa de boabe nişte drugi pentru măcinat, că nu mai aveam făină de mălai în nelei .
– Lasă, Cătălină, că mă duc eu! a zâs muma. Trebuie să mă ţin şi la câne să nu sară pe străin. Mie îmi ştie de frică şi când strâg o dată la el, fuge de mănâncă pământu’ şi intră su’ pătul! Mi-a luat frica de când l-am bătut cu păleața. L-am priponit de gard și l-am tupșănit , că a rupt capu’ gâscanului care s-a dus să-i ciugulească din mâncare.
După o vreme, muma s-a întors cu naşu Răducan care venisă în sara aia până la noi. Parcă-l văd şi acu. Avea în mână un iepure, că era mare vânător şi pe vremea aia gemea’ pădurile de iepuri.
Taica s-a ridicat în picioare, şi-a scos căciula de pe cap şi i-a urat:
– Bine venişi pe la noi, naşule! Ne ertaţi că ne găsâţi în neorânduială cu atâtea gloduri pe jos, dar s-a terminat făina şi mâne mă duc să macin boabele la moară.
– Să te duci la moara Trocanilor, că-i moară pe apă! Zăboveşti mai mult, dar iese făina bună, de mănânci turta şi mămăliga şi cu ochii. La moara lui Bobei care-i de foc, boabele se macină mai repede, dar făina iese prea încinsă şi se râncezeşte iute!
Cât au vorbit de moară, muma a adus un scaun de-al ’nalt, a pus pe el un opreg şi l-a poftit pe naşu’ să să aşăze.
– Mărie! … ia tu iepuru’ ăsta, du-l afară undeva la răcoare şi după ce îl beleşte Vasile, să-l ţâi o zi în vin amestecat cu ceapă, morcovi, cimbru şi busuioc, toate opărite şi răcite. Carnea se dostoieşte şi o să fie mai gustoasă când îl frigi. Îl împeni cu căţăi de usturoi şi fărâmături de slănină afumată şi după ce-l coci în sobă o să vezi cât îi de bun, că nu te mai saturi mâncând. Iar tu, Vasile, când iei pielea de pe el, începi s-o tragi de la picioarele dinapoi către labele din faţă şi o scoţi întreagă ca pe flanel când te dezbraci. O sărezi, o împachetezi și dup-o zi-două, o bagi pe o blană. Așa o ţâi după sobă până se usucă tare. Apoi o întorci cu părul în afară şi o pui bine, într-o ladă! S-o păstraţi ca pe ochii din cap! Când vă doare pe vrunul spinarea, o băgaţi pe un brâu şi vă încingeţi cu ea pe locul ăla. În trei zile, te înzdrăvenește și te face ca nou! În sara aia a stat naşu’ la noi până spre miezu’ nopţî. Începusă cu epuru, dar nu pentru asta venisă. După ce a mâncat boabe de porumb ferte, c-aveam ceaunul cu ele pus pe foc, a beut vin din cana pe care muma i-a umplut-o de vreo două-trei ori, apoi a început să vorbească despre Gheorghe. Şi ne-a zâs aşa:
– „Mărie şi Vasile, venii acuș’ la voi să discutăm pe ’ndelete situaţia fetii ăştia, care nu-i deloc uşoară şi mi se rupe inima de ea, ca de copiii mei. Acum ştiu de ce a plecat de la prăpăditul ăla de Gheorghe şi nu mai trebuie să vorbim despre asta.”
– Costică, mumă, noi stam şi-l ascultam încremeniţi că nu pricepeam unde vrea să ajungă. Ne-a spus că a vorbit cu el o sară întreagă, că dacă a ştiut că nu-i bun de muiere să-i facă copii, de ce s-a mai însurat şi l-a mai pus şi pe el naş, ca să ajungă de râsul lumii; că eu până nu merg să bag divorţ nu mă mai pot mărita şi cheltuiala îi mare; şi „că nu face ocaua cât daraua!”.
Cântasără cocoşii o dată când, uitându-să în oichii mei, mi-a zâs:
– Fato, ascultă-mă bine ce-ţi zâc. Aşa ţ-au hărăzit ursitoarele, ca tu să ai parte de un om neputincios! După ce ţi l-am judecat pe Gheorghe ca pe pravilă, i-am spus că tu te întorci la el numai dacă te lasă să faci copii cu cine îţi place ţie!
Glasul femeii se întoarse întrebător:
– Ce crezi că i-a răspuns Gheorghe? Poţi gândi că i-a zâs aşa:
– „Naşule, din partea mea e liberă să facă treaba asta cu cine îi place ei! Eu plec şi stau tot anul la stăpân, la Giurgiu. Vin pe acasă doar de Crăciun, de-a neamurile. Am vrut să mă însor ca să aibă cineva grijă de casă, că vezi bine că Tuţu şi muma nu mai pot! Mâne, poimâne, o să moară şi până vin eu de acolo, n-are nici cine să-i îngroape”.
– „E, acum tu ce ai de zâs?” …m-a întrebat naşu’ pe mine. Şi apoi, după o scurtă cugetare, tot el a vorbit:
– „Nu-mi răspunde acum. Chibzuiţi bine toţi trei şi până la praznicul de Sfântul Ranghel, la care de acum vă poftesc să veniţi şi să-mi daţi răspunsul! Vine şi Gheorghe, că-l chem şi pe el, ca să fiţi fată-n faţă și eu martor”.
– Aşa s-a terminat sara aia. După ce a plecat naşu’ m-am pus iar pe plâns şi toată noaptea mi-am blăstămat soarta! Până la Sfântul Ranghel ne-am tot sfătuit; cân’ muma zâcea du-te, taica zâcea nu! Noroc că asta n-a ţinut decât vreo câteva zâle. Apoi, taica hotărât – eram sara la cină – a zâs şi el că muma a gândit bine. Din partea lor sunt liberă să fac orice, că nu-i ruşâne să ai copii cu cine vrei să-i polimeşti. „Că Măria Stanchii lu’ Bursuc a făcut fata cu jăndarul Căpeţ şi i-a mers bine şi nemăritată. Şi ce fată frumoasă avea!” a mai vorbit muma ca să mă încurajeză.
*
Parcă a fost ieri! …își reaminti Costică despre ziua de atunci. Soarele ajunsese la amiază şi vacile sătule se culcaseră la umbră, rumegând în voie iarba adunată în burţile pline. Cătălina da semne că îşi terminase povestea, dar Costică n-a fost lămurit şi nici n-a întrebat-o, cum de a născut gemeni, care, zicea lumea, fiecare dintre ei semăna cu câte un bărbat din comună. Copilul Ion semăna cu Bundan, iar Nicolae cu Tică al Sandii. Bundan și-a asumat paternitatea şi l-a ajutat pe Ion să înveţe la o şcoală de Arte şi Meserii. Nicolae a fost înfiat în alt sat.
*
– Costică, mumă, nima nu stie ce-ţ mărturisăsc acu’! Bundan, cân’ venea în conced, că lucra la Bucureşti, trecea de multe ori pe la mine şi-mi spunea că, dacă-i fac un copil o să zâcă că-i al lui, că muere-sa îi starpă. Atunci cân’ am rămas borţoasă, el nu venisă acasă. În anul ăla trăcusă pe la mine, dar mai târzâu cu vreo lună. Eu cred că Ion este copilu’ lu’ naşu Răducan, dar să nu spui la nima treaba asta. Am vrut să mă spovedesc, să spun păcatu’ popii, dar m-am răzgândit. Ion îi copil frumos şi dăştept ca naşu-su, dar fincă a zâs şi Bundan că-i al lui, aşa a rămas. Până acuș’ n-am vorbit cu niciunu despre asta.
…Când s-a întors la cazarmă, într-o scrisoare pe care a primit-o după câteva luni de la părinţi, a aflat că, naşii Gheorghe şi Cătălina muriseră la o săptămână unul după altul.
Da!… Gândi flăcăul de altădată în timp ce încerca să mai soarbă ceva din cana în care se mai găsea lichidul cu pretenție de cafea. Omul când presimte moartea, ca să se elibereze de ceva apăsător pe suflet, simte şi nevoia de a se destăinui, aşa cum i-a făcut lui, naşă-sa Cătălina.
*
– Ce faci dragă de stai așa stană de piatră? … îl scoase din gânduri Lizica pe Costică.
…Ia uite la el că nu-și bău nici cafeaua! și noi adunarăm toate legumele de care avem nevoie pentru mâncarea de azi!
– Mă gândeam la ce-a fost cândva! …le răspunse Costică la amândouă odată. Sorbi ultima înghițitură de cafea, bău și vinul din pahar, se ridică de la masă și plecă și el prin grădină …să adulmece mireasma tufelor de busuioc.
Ion C. Gociu
