În casa de la ţară, din Piscoiu, a profesorului universitar doctor Mihai Chişamera de la Universitatea Politehnica Bucureşti, l-am întâlnit de curând, la o ceaşcă de cafea şi o prăjitură, pe nonagenarul Nicolae Chişamera, un piscoian plecat pe cărările vieţii, care, cu umorul specific gorjenilor, ne-a povestit crâmpeie din viaţa lui, despre istoria şi oamenii satului pe care îl iubeşte foarte mult şi îi revede când vine în localitate.
„Dragă Gheorghiţă, mă tem că ne-am cunoscut prea târziu pentru că anii apasă greu în spate, forţa fizică scade, mâinile şi picioarele tremură, tensiunea arterială se ridică la orice efort.
Eu respect regimul dietetic, cu toate acestea am început să mănânc litere şi cuvinte, tatăl meu având dreptate când spunea că /La bătrâneţe piciorul scârţ/ curu pârţ/ mai mare dragul să asculţ/. Menţionez că tot ce încerc să îţi spun sunt lucruri trăite şi văzute de mine.
Mi-am adus aminte de o glumă a tatălui meu Gică cu Marin Sinescu-zis Cioponea (decedat la 22 octombrie 1930), un vecin de-al lui. Ei se ajutau unul pe altul şi într-o zi se duce tata la el cu o treabă şi, până una alta, tata bate cu ciocanul în nicovală şi nea Mărin spune: -Ce faci, mă Gică, tu chemi copiii la masă, dar eu n-am ce să le dau să mănânce. Marin Cioponea, dacă dorea să cheme copiii la lucru sau la masă, bătea cu ciocanul în nicovală”.
-Povestiţi-mi despre bătrânii satului, ce vă spuneau când vă întâlneaţi?
-În anul 1941, fiind în clasa a VI-a, satul Piscoiu avea cam 800 de suflete, cel mai în vârstă om fiind Filion (probabil Tomescu, decedat la vârsta de 105 ani) care avea o sută de ani şi locuia în penultima casă din nordul comunei, la 300 m depărtare de celelalte case.
Casa lui era pe un deluşor, înconjurată de copaci, puţin mai jos fiind bordeiul în care crescuse alături de părinţii şi fraţii săi, pe coastă fiind o ciutură de unde lua apă.
Mai sus de casa lui Filion, la 100 de metri, era casa lui Luican, de la acesta începând pădurea cu tainele ei, uneori de nepătruns.
Pe lângă casa lui Filion tatăl meu avea cinci pogoane de pământ, moştenite de la bunicul, pământ pe care îl lucra toată vara, iar eu păzeam boii şi Filion, având o curcă cu pui, o lega de o tufă, puii nedepărtându-se mult de ea, eu putând să ascult poveştile lui.
Filion era un om de statură potrivită, avea puţin păr pe cap, mergea greoi sărind ca brabetele, cânta, mai ales când era singur, îi plăcea să povestească şi nu se supăra niciodată. Mie îmi cânta „Eu aici, mândra-n Silistra/Cine-mi mai spală batista” sau „Eu pe asta vreau s-o iau/De alta nu pomenesc/E ţigancă, e armeancă/Ce-ai cu ea, mie mi-e dragă” ş. a.
Când nu mă vedea câteva zile, Filion mergea la tata Gică şi-l întreba unde sunt eu, spunându-i că sunt un copil isteţ şi să mă dea la şcoală că voi ajunge om mare.
-Filion v-a spus de unde vine numele satului Piscoiu?
-Da, acesta zicea că bunicul său îi povestea că au venit de la Novaci doi ciobani cu două turme de oi, având aşa de multe că nu le ştiau nici numărul şi s-au aşezat pe dealul din apropiere. O oaie ocheşică din turmă făta câte doi miei în fiecare an.
Într-o noapte, au venit lupii şi au guşuit paisprezece oi, între acestea fiind şi mioara ocheşică.
Ciobanii au plâns şi au îngropat-o lângă târla oilor, în amintirea ei construind un picior de biserică unde veneau să se roage lui Dumnezeu şi alţi oameni.
Aşa a rămas acest loc cu numele de Piscu Oii.
-Dar de unde veneau numele oamenilor?
-Oamenii îşi puneau nume unul altuia, unuia care era înalt i-au zis Ion al Mare, altora le-au zis Olaru (făcea oale), Măriţa lui Naie, Pătru lu Gagu, Ion Ţâganu.
Numele de Filion l-a pus bâtu (bunicu-său) pentru că a crezut că este fată („Filioanea mea”), dar văzând că este băiat i-a zis Filion.
Erau multe case în zonă?
-Erau puţine case, oamenii (trăiau în bordeie) lucrând pe pământurile boierilor Paparizu şi Oprean din Grădişte. Casele erau pe lângă bisericuţă, la Bursuci, în Voivoda şi la Păpeşti, fiind aşezate pe lângă drum.
-Vă amintiţi şi nişte întâmplări hazlii din vremea tinereţii povestite de Filion?
-Filion spunea: „Îmi povestea mama că atunci când m-a născut era o vreme rea care a ţinut-o aşa până la Paşti, a venit munca şi nu a putut să mă boteze la timp. Eu am supt de la mama până la patru ani, după dorinţa tatălui, când au putut să mă boteze.
La botez, l-am luat pe popă de barbă şi i-am zis „Fire-ai al ciorii de popă că vrei să mă îneci în hârdăul tău!”. Popa m-a trecut pe răbojul său, dar şi pe al lui tata pe care eu îl am şi acum. Era un lăntete aproape pătrat din lemn de tei (60/15 cm) pe care erau zgâriate figurine, linii orizontale, verticale, singure sau în grupuri de două, trei sau cinci, puncte înţepate cu sula, un cocoş desenat cu vârful cuţitului”.
Între anii 1940-1950, jumătate din locuitorii comunei erau analfabeţi, dar erau harnici, se descurcau bine, ştiau să socotească banul.
Din toţi locuitorii, o zecime erau foarte săraci, se descurcau greu, munceau mai tot timpul pe la alţii, mereu erau necăjiţi.
Mai erau şi trei locuitori retardaţi, amărâţi, care nu se puteau întreţine singuri: Budu lui Lipan, care avea mama cu el şi locuiau într-o căsuţă modestă de chirpici, cu două cămăruţe şi o tindă fără gard pe lângă ea; Pecie al lui Mărican, el locuia cu tatăl său, un om de omenie şi harnic, ce-l întreţinea, dar fuma şi mai umbla pe la vecini „să adune” ouăle din cuibare să le dea pe tutun; Mărin (Ciungu al lui Cantu), care locuia cu tatăl său Ilie Cantu şi familia lui.
Budu lui Lipan a avut şi ceva pământ, dar Pătru lui Blană, un om şiret şi şmecher l-a păcălit şi a semnat nişte acte de vânzare şi de aici scandalul, au urmat procese prin tribunale şi judecătorii.La unul din ele, care se judeca la Craiova, Budu cu mama sa au plecat mai devreme (pe jos) şi, neavând cu cine lăsa cloţa cu pui, a pus-o în baniţă, a luat baniţa în cap şi au plecat la Craiova. La Cordeşti s-au întâlnit cu Ionică Cioca, brigadier silvic la Piscoiu.
„-Unde plecați, mă?
-La proces la Craiova.
-Şi în baniţă ce aveţi?
-Cloţa cu pui, că nu avem cu cine o lăsa acasă.
-Las-o, mă, la mine şi o iei când te întorci.
-Nu o las, că dumneata nu şti seama la cloţa noastră”.
-Ce spunea Filion despre tatăl lui?
-Tata avea un măgar, punea pe el samaru şi pleca la bâlciurile din Grădişte şi Logreşti unde vindeam găini, miei, viţei, brânză şi toamna curcani. La Grădişte se vindea mai bine la unul Luca care avea o prăvălie cu de toate. De la el am cumpărat sapă de fier pusă în coadă, seceră, coasă, trupiţă de fier pentru plugul de lemn făcut de Ghigă Codreş, un pachet de bumbac cu scul din care femeile făceau pânza pentru cămăşi şi fuste, urzeau bumbacul şi băteau in sau cânepă pentru a obţine pânza.
De la Grădişte am cumpărat drugi de porumb, dând un berbec pentru zece drugi, boabele acestora punându-le în pământ anul următor. Am făcut nouăsprezece târne de drugi de porumb, boabele de pe acestea le pisam în piuă şi făceam păsat, mai târziu, cînd am cumpărat două pietre de râşniţă de la Novaci, făcând mămăligă şi turtă. Aveam timp să merg cu tata pentru că nu am făcut armata fiindcă nu a venit nimeni să mă ia şi nici la şcoală n-am fost pentru că nu aveam şcoală în sat.
– Avea satul Piscoiu primărie, ce a spus Filion?
– Când s-a făcut primărie în sat a venit primarul cu doi oameni care ne treceau pe o carte, unul ţinând o ulcică în mână şi o pană de gâscă şi altul mergea pe la oameni şi îi striga să vină afară să stea de vorbă. Primarul lua pana, o băga în ulcică, punea cartea pe gard sau pe spatele unui om şi te întreba cum te cheamă, cerea răbojul tău şi te trecea în cartea lui.
Anul următor au venit să dăm foncerul pentru casă şi fum, doi poli pe an, dar tata nu a plătit doi ani şi a venit primarul cu doi oameni, ne-a luat boul şi l-a vândut lui Ionică Măican, au reţinut foncerul şi ne-au mai dat şi nouă doi poli şi zece parale să avem de cheltuială.
-Cine se îngrijea de sănătatea oamenilor?
-În sat nu erau doctori, îmi spunea Filion, care aflase de la mama lui taică-su că, atunci când era copil, pe tatăl lui l-a lovit ciuma, în sat murind doi-trei oameni pe zi. Morţii şi cei bolnavi erau aruncaţi într-o groapă mare, peste ei se arunca var nestins şi apă. Dacă din bordeie nu ieşea fum pe coş două sau trei zile, peste morţii dinăuntru erau surpate bordeiele şi li se dădea foc. Filion spunea că el nu l-a dus pe tatăl său la groapă, ci a făcut în pădure o covercă din crengi cu frunze şi cu paie pe jos unde l-a pus pe tatăl său. După trei-patru zile l-a strigat, a cerut multă apă. Filion i-a dat apă dintr-o ulcică în care a pus un bulgăraş de var nestins şi, după ce apa s-a limpezit, a băut de două ori din ea şi nu a mai cerut apă. Pe la amiază i-a cerut de mâncare şi i-a dat brânză proaspătă cu sâmburi de nucă pisaţi, un pumn de zmeură şi lapte acru. După două zile s-a sculat şi încet, încet s-a făcut bine. Având ciumă, pe el nu l-au luat în armată, dar pe fratele său l-au dus la oaste cu arcanu.
-Cum se îmbrăcau oamenii din Piscoiu?
-Oamenii din timpul meu umblau vara în cămăşi şi izmene din cânepă şi in, mai târziu şi din bumbac, iar iarna purtau căciuli, nădragi, şube până jos, în picioare având opinci din piele de porc sau de vacă.
-Ce mâncau piscoienii acelor timpuri?
-Oamenii mâncau făsui, sfeclă, lăptuci, lobodă, varză, brânză, lapte şi mai târziu cartofi. Iarna mâncau carne de porc, ied, viţel, oaie.
În anii foarte secetoşi, când oamenii şi vitele nu aveau ce mânca, oamenii îşi tăiau toate animalele, mâncau mămăligă de orz cu mulţi ţepi, coaje de cer (o specie de stejar) pe care o pisau în piuă sau o râjneau şi o fierbeau.
Iernile erau lungi şi geroase, zăpezile erau mari, lupii urlau în Piscul Înalt şi oamenii nu ieşeau dinprejurul bordeielor câte două săptămâni, acasă dând mâncare la animale, tăind lemne. Când nu mai aveau mâncare ieşeau la prins iepuri cu lopeţi din lemn (cărpătoare cu care se băga turta în cuptor).
-Referitor la cartea mea Şi noi, piscoienii aveţi de făcut observaţii?
-Da, în capitolul „Meseriaşi” nu au fost trecuţi rotarii care făceau roţi pentru care şi căruţe. Ei au fost Ilie Soceanu şi Mutu Radi, pictor a fost Gheorghe Preda (zis Ghioace) care picta icoane de tot felul şi steaua cu care colindam noi copiii de Crăciun.
Frizerul băieţilor era Costică Lungu de lângă biserica din Voivoda.
Hora satului se ţinea şi în faţa fostei cârciumi a lui Mielu, în capul uliţei bisericii din Voivoda.
În anul 1913, soldatul Constantin Andrei a primit Brevetul şi medalia „Avântul Ţării” pentru că s-a remarcat în luptele din anul 1913.
În anul 1948, la comitetul provizoriu (primărie) a fost numită preşedinte (primar, un an) Maria I.Ivaşcu, soţia lui Costică Vuvaru.
Romică Bălă, zis Dinu Petricioiu nu era fiul lui Costică Bălă învăţătorul, ci era fiul lui Dinu Petricioiu care a avut trei copii, pe Romică, pe Căpac şi pe Nicoliţa Burnaz, iar Costică Bălă a avut 4 copii: Piti, Mişu, Valeria şi Maria. Învăţătorul era venit din Cordeşti. Moara lui Milică Golumbeanu, de mulţi ani, era acolo unde este astăzi grajdul comunal, unde a rămas până s-a ruinat, iar moara lui Iulică Stăiculescu a fost construită de el împreună cu socrul său Haralambie Budulan pe terenul său lângă casa lui Niţu Stăiculescu la marginea satului Păpeşti în perioada 1936-1937 şi a funcţionat până la naţionalizare, după care s-a mutat acolo unde este şi astăzi în conservare.
Cel mai în vârstă om din Piscoiu a fost Filion (probabil Tomescu), care a trăit 105 ani, după spusele lui.
Primul pod de beton s-a construit la Stoica (astăzi Badea), după care la Budulan şi la Leanca. Apicultorii cei mai vestiţi au fost Costică Rădescu, Vasâlcan şi Stăvăroiu, zis „Proca”.
Mai adăugăm câteva porecle (uitate) purtate de unii piscoieni, cărora nu le mai ţin minte numele de familie, cum ar fi: Pârţoagă, care sta la capătul drumului ce duce la Luicani, Zăvelcă, care stătea lângă Şică, Fernandel, care stătea lângă Stăiculeşti în deal.
Mai trebuie arătat că în Dealul Horgii, pe o parte şi alta a dealului, era plantată viţă de vie din toate soiurile hibride, cum ar fi Terează, Algeriană, Novă albă şi neagră, alte soiuri. Pe culmea dealului erau pivniţe cu butoaie de vin neîncuiate şi lângă care se găsea o cană din pământ ars, din care orice om putea să bea, după care închidea pivniţa şi pleca mai departe. Patru din acestea s-au păstrat până la începerea războiului din 1944, după care au dispărut împreună cu viile. Mai spuneau bunicii că primăvara, când se duceau la arat câmpurile mai departe de casă şi nu reuşeau să termine locul în aceeaşi zi, lăsau plugul în brazdă şi se întorceau a doua zi să-l termine de arat.
La primăria din sat au fost (în perioade diferite) doi gărdaşi (om de serviciu la primărie), unul prin anii 1937-1941 pe care-l chema Didiţă, care toată ziua era în sat de la un capăt la altul pe la case izolate şi nu avea timp nici să mănânce ceva, cerând când la unul, când la altul ceva de mâncare. Celălalt se numea Bărbulete, care avea o altă metodă mai bună, dar şi o voce pe măsură: se oprea din loc în loc şi striga, cu o voce puternică, de se auzea din orice loc, pe o rază de aproximativ un kilometru şi nu exista un om care să nu fi auzit ce spunea el, fie că era pe deal sau pe vale ori în casă. Exemplu: „Băăă, toată lumea să cureţe şanţurile că vine domnul pretor (şeful de plasă) în inspecţie” sau „Băăă, toată lumea să vină mâine la primărie pentru comunicări importante”.
La Primăria Piscoiu, în 1965, personalul era format din Dumitru Budulan, Ion Sanda, Dumitru Andrei (Titică), miliţianul Ion Birjaru, Nicolae Popescu, Melania Andrei, Dumitru Andrei (Minuţă), Ilie Tudosaru, Ilie Ivaşcu. „Numele vechi şi adevărat al satului a fost Păpeşti, „pocit” de edilii anului 1968, când au „botezat” acest sat cu numele de Popeşti-Stejari de care n-a auzit nici bunicul meu, care avea neamuri multe la Păpeşti la vale (aşa cum spunea el mereu).
În hărțile militare (Plan-director) care redau toate detaliile de nivelment şi planimetrie sunt redate toate hududoaiele, toate viroagele, toate mahalalele şi curbele de nivel: Păpeşti, Voivoda, Piscul Fântânii, Bursuci, Dăduleşti, Rugini, Boiereasca şi Picioru de biserică ridicat de ciobanii din legendă (mai e şi astăzi un picior din masă acolo). „Harta este strict secretă”, dar eu am avut-o în mână şi am studiat-o două zile.
Vina o poartă edilii din Cordeşti, care, în 1968, au trecut în acte, cu voie sau din necunoaştere, ce le-a venit prin cap”.
Mulţumim interlocutorului nostru Nicolae Chişamera, Nichi cum îl alintă prietenii, stabilit în Craiova, dar care vine periodic la Piscoiu pentru a-şi întâlni rudele şi prietenii, un om care are o bogată experienţă de viaţă, care este în stare să-ţi povestească zile în şir despre piscoienii lui, care posedă harul povestirii, care foloseşte umorul în ceea ce spune, captând atenţia celor care îl ascultă
Profesor, Gheorghe Sinescu
