La nord de caii sălbatici

182

Coperta Ion CapruciuCitesc realmente cu încântare noua carte de versuri a poetului brădicenean ION CĂPRUCIU. Se numeşte, testamentar, în cea mai transparentă argheziană manieră „La nord de caii sălbatici”.

Noul volum al lui Ion Căpruciu, autor lansat de Geo Dumitrescu în „România literară”(să nu uităm acest amănunt prea repede) LA NORD DE CAII SĂLBATICI, apărut la Editura Limes, din Cluj-Napoca, cuprinde două cicluri: „Balade pe uliţa morii” şi „Cântece la Capul Podului”. Dar care sunt mărcile stilistice ale literaturii poetice scornite şi rafinate, alchimic, de Ion Căpruciu? Umorul uneori urmuzian, suprarealismul adus în zona satirei necruţătoare, sentimentalismul reprimat a la maniere de Michaux ori Caraion, un postsorescianism corectat hermeneutic, o intertextualitate reîntoarsă în auroralitate, în frust, în ontologicul cel mai autentic, de sorginte strict – repet, brădiceneană. Cred că a avea ca titlu de onoare «POET DE BRĂDICENI» e deja totul. De altfel, printre membrii fondatori ai Academiei de Poezie şi Ştiinţă de la Brădiceni se numără, ca întâiul fondator, chiar Ion Căpruciu. Rematic/dicţional, căci aceasta este formula exactă care i se poate aplica modului său de a se exprima, autorul „Cântecelor de la Capul Podului” ştie să găsească rima rară, şocantă, să metonimizeze metafora, să cultive asonanţa în mereu reînnoitul demers de revenire motivantă a limbajului, să frazeze orfic ori să deie Cezarului ce-i al Cezarului: aura legendară, fabuloasă, a tărâmului brădicenean, populat cu personaje misterioase, purtătoare de poveşti care, luate în primire de pana lui Ion Căpruciu, se transformă în epopee transmodernă, recuperatoare de sacru şi de originaritate. Oricum, pentru el, pentru prietenul meu Ion Căpruciu, cu care vânat-am scriitorii şi cărţile lor în tinereţe, cuvântul este un dar, al cărui împărat sau rob fiindu-i, va trebui să nu-şi uite calitatea de martor ocular al epocii sale, ba chiar pe aceea de judecător absolut, neutru, zeiesc. Câte o baladă – vorba lui Mircea Petean pe care n-am s-o uit cât oi trăi: „Bre, Ioane Căpruciule, chiar eşti un baladist genial câteodată, şi prilejurile, dublate de scriiturile lor, ţi s-au întâmplat cât să alcătuiască o antologie exemplară” – îmbracă haina bijuteriei (a se citi: a capodoperei – n. mea, I.P.-B.). Arta lui Ion Căpruciu mi se arată aşa cum descinde ea dintr-un program estetic distinct, personalizat: o melancolie copleşitoare anvelopată într-o critică acerbă a regimurilor politice contrare, întruna recidivând, şi, diabolic, fericirii omului pe pământ. Pe cont propriu, Ion Căpruciu denunţă ororile ceauşismului, ori mai încoace pe cele ale iliescianismului ori băsescianismului – regimuri oribile, corupte şi antinaţionale, genocidice – sau, brusc reflexiv, cade-n problematizări cioraniene. De bază, totuşi, rămâne regimul baladesc, de-o narativitate intranzitivă, eliptică, directitudinală, comentariului metaliric al poetului nemairămânându-i decât să decupeze atmosfera desigur real imaginară, transreferenţială (e vorba de transcenderea constitutivă a unei referenţialităţi condiţionaliste, dacă e să-l citez pe Genette) dintr-un dat iniţial concret, apoi distorsionat, conform trecerii pragului literarităţii într-o lume a fantasmelor menite a resurecţiona dicteul poetic, subtil amendat de ispita lucidităţii şi de mirajul scriitopiei în curs de revirginizare. Îmi iau permisiunea să închei notele de faţă, de lectură, cu o artă poetică transmodernă prin excelenţă, în care Ion Căpruciu se declară adeptul ostensiunii: „Mereu în plus de propria-mi sferă a sinelui degetul meu cel plin de vedere desenează cercul din care ies zilnic să nu-mi pierd exerciţiul”.

Alte gânduri recitind LA NORD DE CAII SĂLBATICI

1. E greu, ori nu, a-i postfaţa lui Ion Căpruciu cea de-a patra carte de versuri? Sigur că scriitura sa, ludică, poate fi datată. Sigur că, din seria poeţilor hâtri făcând parte, dar şi din aceea a celor pentru care literatura şi ontologia, populare, grăiesc sponte sua, dar şi preconceput, dânsul se trage din spiţa rară villonescă, rabelaisiană şi, mai încoace, borisvianescă. Pe uliţa cu cinci poeţi (Emil Paraschivoiu, Ion Căpruciu, Silviu Doinaş Popescu, Ion Popescu-Brădiceni şi Rudy Rasingen) se întâmplă un fenomen care ţine mai degrabă de miracol decât de istoricitatea cea mai curentă. Fenomenul ca atare vizează un început de renaştere a adevăratei poezii. Acea poezie a EU-lui capabil să rişte… sacrificiul de sine.

2. Pentru Ion Căpruciu deci, poemul este un tablou muzical de idei, care ne propune să fim iar liberi şi ne învaţă cum să facem acest lucru. Însă mai ales un tablou greu de semnificaţii, dens în răbufniri ale revoltei împotriva unei anumite istorii şi împotriva EREI TICĂLOŞILOR. Expresionismul poetului îl însingurează printre comilitoni, deşi conştiinţa sa îşi subminează ea însăşi maxima gravitate a dicţiunii, tragismul contorsionat al ruinării „Edenului de acasă”, căutând a evada în scriitopia imaginarului, într-o bonomie crengistă, într-o permanentă joacă de-a hazardul învins cuvânt cu cuvânt. Auroral cu program poetico-estetic, autorul râde cu gura până la urechi ca brusc să recadă în visare, în profunzimea melancolică adecvată stărilor de explorare a bolgiilor Sinelui de neatins, sacre şi imponderabile, dar răsuflând, în afară, ritmuri şi rime transmoderne menite să fi rezolvat simultan şi criza eului, şi pe aceea a limbajului… poetic.

3. Putem vorbi că, în poezia căpruciană, realismul ontologic pare mai mereu comic. Iar transcendenţa realului se află ascunsă în propria-i imanenţă. Motivate cumva biografic, evenimentele tind, spre a se salva din derizoriul postmodern, către un ermetism îmbunătăţit prin căutarea unor certitudini subiectiv metafizice ale lumii materiale. Realitatea devine obiectul unor meditaţii morale, totul fiind privit acum din perspectiva unui om al timpului său care se implică, cu adevărat, în existenţă, fără a mai face abstracţie de propria-i biografie. Poezia colocvială şi critică, asemănătoare oarecum sorescianismului, reciclează modelul epigramatic de resuscitare a trecutului. Tonul se vrea unul neutru-amar şi aparţinând unui om oarecare. Desigur, e tot o figură (trans)retorică, întrucât dintr-odată poezia tranzitivă se reflexivizează şi lasă vederii metodele lui… Francis Ponge. Dar acest Francis Ponge ce avea el strict specific? Unu: adevăratul mister al existenţei se află în imediat, în imedierea lucrurilor din jur. Doi: reîntemeierea lumii ca necesitate, reinstituirea datelor primare ale senzaţiei şi intelectului. Trei: proemzia ca specie ideală cunoaşterii prin naivitate şi fervoare. Ca şi Ponge, Ion Căpruciu este mai degrabă un pragmatician al privirii şi un naturalist al ideilor şi cuvintelor serios-şugubeţe.

4. Dar poezia lui Ion Căpruciu este transparentă. Sub straturile ludico-experimentale ale poeziei sale lingvistice stă seria de euri moderne reîntoarse în originaritate, capabile să ia orice formă de înţelegere/culturalizare a lumii. „Orice demers ontologic – scria regretatul meu prieten Gheorghe Crăciun – are nevoie pentru a se afirma de un limbaj proaspăt, suplu, curajos, bogat şi dinamic”. Şi de unul haosmic încă, întrucât cosmosul se naşte din haos, iar poezia din proza cotidianului… homericodantesc. Ion Căpruciu, cum procedează el, prin urmare? Asistând la primejduirea unor sisteme de valori în cadrul cărora a trăit, descoperă noi zone spirituale ale lumii sale, al cărei CENTRU este satul local şi global Brădiceni, satul copilăriei lui Constantin Brâncuşi şi Nicolae al Lupului, doi zei tutelari ai Creaţiei artistice şi literare gorjene.

5. Nimic metapoetic nu-i este străin uliţeanului Morii şi locatarului Castelului de pe Râu: jocuri de litere, construcţii verbale, arta combinatorie paralogică, metaforismul, metonimismul antiproustian (dedat suprarealismului speculativ); şi un manierism ca expresie a omului problematic, sfâşiat de tensiuni contrare ci nu unul numai al spectacolului (meta)lingvistic/(meta)poetic, de coloratură pur estetică, mistică sau ezoterică.

Ion Căpruciu izbuteşte a depăşi, printr-o delimitare violentă, spaţiul perimatei poetici de tip mimetic. Afişează, dimpotrivă, o poetică a disimulării şi a discursului duplicitar, care urmăreşte subminarea clişeelor romantice (semănătoristo-poporaniste), începând cu mitul naturii, al confesiunii tragice şi al sensibilităţii genuine. Sunt puse în mişcare parodia neagră şi ironia sarcastică, într-un discurs corosiv care face tabula rasa din utopiile creaţiei, ale moralei şi ale credinţei în transcendenţă. Noul poet propune rigoarea enunţurilor arbitrare şi forţa geometrică a inteligenţei deconstructive; de asemenea, lettrismul recuperat ca un fel de explozie energetică simultan cinetică, vizuală şi muzicală, care captează un flux submental, pulsional. Dezvăluindu-ne lumea secretă, Ion Căpruciu îşi exprimă, de fapt, individualitatea irepetabilă, indiferent că ea trăieşte în cotidian burlesc sau în metafizic.

Eseu de Ion Popescu Brădiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here