S-a stins din viaţă omul Al. Doru Şerban. Ca orice condeier, care a trudit la umbra bibliotecilor în floare, care s-a documentat cu o îndârjire pe care i-am elogiat-o mereu, s-a grăbit să moară puţin.
Atât, doar să moară puţin, ca, apoi, viaţa-i să-şi urmeze firesc cursul în postumitate. Zecile de cărţi pe care le-a semnat îi vor supralicita existenţa e(s)ternă, îi vor reevalua personalitatea. A fost întâi şi întâi un fiu al cetăţii sale: harnic, devotat, intrepid, neliniştit, scormonind cu o lăcomie de culturalitate şi de spiritualitate rarisimă arhivele Gorjului, ale Olteniei şi dând din când în când câte un volum preţios şi aşezându-l într-un raft al posterităţii tradiţionale româneşti. Un portret succint îi va puncta, esenţial, calităţile de etnolog, de folclorist, de cercetător, de promotor al unor evenimente specifice localismului creator şi civilizator (precum cele de la Poiana narciselor, de la Preajba), ori al unor mişcări de anvergură socială şi politică (cenaclul „Cristal”, gruparea „Ager”, Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu COLUMNA, revista „Cuget Liber”) cu ecouri transtemporale. S-a implicat, cu o credinţă nestrămutată, în proiecte privind comunitatea rromilor ori privind Societatea Academică „Eminescu la Floreşti” a lui Liviu Poenaru, ca şi în câteva mai actuale: Societatea Umoriştilor Gorjeni, publicaţia „Hohote”, Societatea Scriitorilor Monografişti din Gorj. A editat, în acest sens, un almanah „Eminescu la Floreşti”, dar şi un „Almanah liric” – ultima plachetă proprie de versuri, inedită prozodic, ritmic, tehnic, oarecum compozită, dar interesantă ca factură – repet – po(i)etică, despre care criticul Vasile Ponea a glosat cu aplicaţie în „Caietele Columna”, în care de altfel a fost publicat frecvent. Şi-a făcut datoria cu prisosinţă întru imortalizarea figurilor legendare şi contemporane ale Gorjului; faptelor şi izbânzilor acestora, vizând – demersurile sale gnoseologice şi istorice – într-o ideală simultaneitate, informativitatea şi formativitatea civic-patriotică. A fost, cu mijloace mai modeste, totuşi, şi un pasionat al literelor, încercându-şi pana devoratoare de teme, toposuri, motive, în roman, povestire, cronici ritmate şi rimate (în maniera lui Miron Radu Paraschivescu ori în cea a lui Ion Cănăvoiu, fabulistul), în lirica orfică ori în cea entuziastă, fiind şi un publicist (în Gorjeanul, mai ales) infatigabil. Totuşi, scriitorul, care s-a dorit cu obstinaţie să fie, ar putea fi recuperat, fie şi oarecum tardiv, de un lector exigent. Astfel, urmele-i ecriturale, cu intenţii generoase, ne-ar putea contura, în panteonul sacrificialilor, un poet respectabil, un prozator de frontieră, un epigramist original, un versificator inteligent, furnizându-ne, poate, prea târziu, aspecte încă insuficient analizate şi comentate.
Ion Popescu-Brădiceni Preşedintele „Cenaclului COLUMNA”
