La căsuţa din pădure, unde nu locuiau pitici…

Ci se serveau mâncăruri şi băuturi. M-am dus şi eu, mânată de dorinta de a mânca româneşte. Păstrăv cu mămăliguţă şi mujdei, mmm! Pe menu nu scrie ce gramaj are, doar preţul. Acelaşi ca în Bucureşti, unde am mâncat de două ori, cu câteva zile în urmă.
Vine păstrăvul! La primul contact ne izbeşte faptul că s-a pus prea multă sare, se poate întâmpla, au greşit. Mâncăm, achităm, plecăm.
Odată ajunsă la hotel dezleg enigma împănării cu sare: peştele era cam vechi. Greaţă, vomă, teamă!
După ce am eliminat peştele savurat, cu ceaiuri multe, m-am pus pe picioare şi am încercat fără succes să telefonez la restaurant. Era, cred, prea târziu… În dimineaţa următoare am sunat, din nou, şi mi-a răspuns proprietarul. I-am povestit civilizat ce s-a întâmplat (atât cât mi-a dat voie) şi l-am rugat să fie atent, să nu se mai întâmple acelaşi lucru şi altor persoane. Domnia sa nu m-a prea ascultat. Mi-a ţinut predici, lecţii de medicină şi religie. Că la vârsta mea nu trebuie să mănânc, ci doar să beau un ceai, că pe căldură nu se mănâncă peşte, că peştele lor este prins pe loc (al nostru a fost prins pe loc, dar din găleata cu sare), că am mâncat prea mult… Câteva din replicile domnului proprietar: ”să va bucuraţi că n-aţi murit”, „nu trebuie să vă umpleţi burta, asta e îmbuibare şi îmbuibarea e un păcat”. Nici vorbă să-şi ceară scuze măcar, sau să manifeste empatie pentru cele întâmplate.
Doar continua să-şi laude proprietatea, peştii prinşi pe loc, care au 600 grame… Desigur, există acolo un lac în care zburdă peşti, cu siguranţă poate servi şi păstrăv foarte proaspăt şi poate chiar de 600 grame. Păstrăvul servit nouă nu era proaspăt şi nici nu cântărea 600 grame (din fericire!). Atât eu, cât şi persoana care m-a însoţit ne-am îmbolnăvit de la peştele al cărui gust era camuflat de excesul de sare.
După replicile pe care mi le-a dat proprietarul, mă întreb de ce nu legitimează clienţii la poartă, pentru a le vedea vârsta, de ce nu atenţionează clienţii că nu e bine să mănânce păstrăvul domniei sale atunci când este foarte cald sau, pur şi simplu, de ce-l serveşte, dacă este convins că doar căldura este cauza nefericitelor întâmplări. Un ataşament la menu ar fi binevenit. Desigur, domnia sa ştie că dacă alimentul corespunde calitativ nu se poate întâmpla nimic, aşa cum mie nu mi s-a întâmplat nimic de două ori în Bucureşti, tot în zile caniculare.
Domnule proprietar, mă bucur că n-am murit în acel loc pitoresc! Mă bucur că pot să descriu această întâmplare, sperând să fiu de ajutor şi altora care, asemenea mie, caută un loc liniştit unde “se mănâncă bine”.
Stimaţi potenţiali clienţi, vă rog, când este cald afară staţi acasă şi mâncaţi ce puteţi. Sau beţi un ceai. Nu vă duceţi la restaurant, iar dacă totuşi va duceţi, închinaţi-vă şi întrebaţi ce se serveşte persoanelor de vârsta dumneavoastră. Şi ţineţi minte, a mânca înseamnă îmbuibare şi îmbuibarea este un păcat!
V.B.