Poveste de Septembrie dedicată Dascălilor – neobosiți sculptori ai devenirii umane
Menirea ei fusese una nobilă: ,,Doamna învățătoare”… Ce mult iubise aceste două cuvinte! Purta, încrustate în suflet, glasurile cristaline care o strigaseră astfel…
Dăruise toată viața sa verbului ,,a instrui”. Prin mâinile și sufletul său trecuseră nenumărați copii, la vârsta cea mai frumoasă – adevărate ulcioare, care așteptaseră, cuminți sau mai puțin cuminți, umplerea… Iar ea își făcuse datoria, o datorie de suflet, nu o obligație; pentru ea nu fusese o profesie, ci o vocație! Adăpase mințile însetate de cunoaștere.
Formase și șlefuise caractere. Oferise atenție, dragoste și grijă acelor semințe, în efortul lor de a încolți și crește… Anii treceau, într-o horă nebună… Alte clase, alți copii, alte semințe – aceeași grădină primitoare… Până veni și momentul când porțile largi ale poveștii pe care o țesea zi de zi se închiseră… Pensionarea îi aduse, mai întâi, o oarecare neliniște, dublată de sentimentul inutilității… Avea timp liber… poate prea mult! Timpul altădată alocat corectării lucrărilor, pregătirii lecțiilor, în ordinea și rigorile programei, timpul pe care i-l furau gândurile, preocupările legate de modul și nivelul de asimilare al cunoștințelor de către elevi, deveni elastic, ca un elastic de păr… Apoi, începu să îl umple…cu mici ieșiri, pentru ,,câte ceva” – ce devenea imperios necesar… Schimba câteva politețuri cu vecinii…
Privea, de pe banca din parcul inundat de soare, cu ochi calzi, râsetele și incurile altor generații…Timpul curgea într-un singur sens… Ea, cea care trăia prin și pentru copii, și-ar fi dorit să aibă o casă plină… Singurătatea țiuia supărător, pentru ea, care nu fusese obișnuită astfel… Nu ar fi supărat-o defel larma, năzbâtiile; știa ce înseamnă să fii copil, știa să răspundă și să canalizeze ,,de ce-urile” și poznele către constructiv… Din păcate, proprii ei copii erau departe… chiar dacă nu sufletește… fiecare cu drumul și lumina lui… Le dăruise și acestora, ca tuturor copiilor din viața ei, dragostea, îngemănată cu pasiunea pentru citit, pentru desăvârșire… Cu gândurile plutind departe, se ridică anevoie, din scaunul celor 80 de ani… Trebuia să iese să cumpere pâine… Nu mai avea defel. Luă sacoșa din material textil, pusă bine în cuiul ei după ușă, și banii trebuincioși… Bluza cu guler de dantelă, pălăria… Se privi în treacăt în oglindă… Oglinda îi întoarse un chip cu urme ale vremii, ai cărui ochi zâmbeau veseli, vii… Avea o vârstă, însă avea și un suflet. Încă tânăr. Ajunsă afară, ridică ochii, translucizi ca boaba de strugure, întrebători, către cerul azi posomorât…
Cu un răpăit sonor, norii se burzuluiră, răspunzând: ,,……” Ploaia deasă și rece o făcu să dea înapoi… O răceala era tot ce îi lipsea! Se întoarse, încet, în casă… Nu avea pe cine ruga. Era sfârșit de săptămână și vecinii erau, ca de obicei, plecați la țară. Seara trecută se întâlnise cu câțiva, pe scară, însă uitase să întrebe care rămâne… Și uitase de pâine! Pe cei care se mutaseră de curând, la etajul trei, nu îi știa și-i era greu să-i abordeze, așa, nitam-nisam… Poate mâine va fi soare… și va ieși după pâine proaspătă! Poate… Deschise pachetul cu biscuiți, luă unul și începu să mestece, absentă, încet, chinuindu-se să sfărâme biscuitul tare și fad… O bătaie în ușă îi alungă gândurile… ,,Cine să fie?”… Maria, lăptăreasa, venea în fiecare zi de joi, însă azi era sâmbătă… Cel de dincolo de ușă insista… Soneria se tângui, pițigăiat, de trei ori… Deschise ușa, ezitând… În prag: ,,Vlăduț! Andreea!”. Cei doi foști elevi ai ei, acum oameni în toată firea, căsătoriți de câțiva ani, o priveau zâmbind… ,,Sărut-mâna, Doamna învățătoare, bucuroasă de oaspeți? Ne-am gândit să vă facem o vizită… Știți, ne-am mutat la trei, suntem noii dumneavoastră vecini. Aveți nevoie de ceva? V-am văzut cu sacoșa mai devreme… Noi avem mașină. Oricând e nevoie, doar să ne spuneți”… Privirea ei se lumină… Deschise larg ușa apartamentului mic și a sufletului, deopotrivă: ,,Elevii ei!” Îi pofti în casă… Se așezară, ușor stingheri, pe cele două fotolii vechi, învelite cu macaturi lucrate de mână… Privindu-i, îi văzu la locurile lor din clasă… Așa cum fuseseră cu zeci de ani în urmă… Alături de ei, ochii minții văzură și ceilalți copilași care stătuseră în bănci… Generații… Anii ei frumoși, ai lor… Timpul… Zâmbi… Înțelese că Viața îi întorsese darurile înapoi… Cândva, ea sădise grâul… iar, peste ani, semințele devenite plante îi aduceau pâinea! Apusul zâmbea, privind ziua ce urma… Seara se lăsa, însă mai era mult până să se facă noapte….
Doina Pînișoară Dafincescu
