La 67 de ani de la comemorarea lui CONSTANTIN BRÂNCUȘI «Maxime» și «cugetări», într-un dialog imaginar cu marele sculptor – ,,Doamne… Aş vrea să mă apropii de iubirea Ta şi aş vrea să fiu sigur că nu visez”!

În ziua de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși s-a stins din viața pământească şi s-a înălţat la Domnul, la ora 2 dimineața, slăbit din cauza suferinței, după ce se spovedise și se împărtășise în atelierul său cu puțin timp înainte, mărturisind arhiepiscopului Teofil, preotul bisericii ortodoxe din Paris: „Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”, după care a fost înmormântat pe 19 martie, în Cimitirul «Montparnasse», din capitala Franței. La ceremonia de înmormântare de la biserica ortodoxă română din Paris, în prezența unui mare număr de admiratori, printre care se găseau numeroși reprezentanți ai vieții artistice din Franța, a participat şi o delegație a legației române de la Paris, în frunte de Gheorghe Pascu, însărcinat cu afaceri ad-interim, care a depus o coroană de flori din partea legației. Aşadar, născut la 19 februarie 1876, în Hobița Gorjului, Constantin Brâncuși şi-a aflat obştescul sfârşit la Paris, departe de țara natală, țara în care și-ar fi dorit să-și trăiască ultimele clipe ale vieții. Se ştie că Muzeul Național de Artă Modernă din Paris, Centre «Pompidou» are un mare număr de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ceea ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului român al anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși, după moartea sculptorului, fiindcă în vremea aceea, dominată de principii ideologice impuse, Brâncuși a fost contestat ca unul dintre reprezentanții formalismului burghez cosmopolit! Abia din anul 1964, Brâncuși a început să fie preţuit cu adevărat în România, ca un geniu național și «părintele sculpturii moderne», iar, ca urmare, Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu, cu «Coloana (recunoștinței) fără sfârșit», «Masa tăcerii» și «Poarta sărutului», care sperăm să fie acceptat în Patrimoniul UNESCO, a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi dărâmat! Pronia divină face ca tot într-o zi de sâmbătă, la sfârşitul acestei săptămâni, pe 16 martie 2024, la Sfânta Mănăstire Lainici, să fie comemorat marele geniu al sculpturii moderne, cel care a trăit ani de trudă necontenită, povești de dragoste care mai de care mai interesante, iar, pildele şi aforismele sale inspirate, dăinuind în timp, ca şi operele de artă nemuritoare, pot fi considerate pe bună dreptate, adevărate muze ale geniului creației româneşti şi universale:

„Dacă Dumnezeu a pedepsit pe cineva pe pământ, l-a pedepsit pe cel care s-a gândit înainte să facă”!

– Rep. Neiculiţă Costache, pentru început, aş dori să-mi spui, dacă acolo, la Dumnezeu, trăieşti mult mai liniştit decât ai trăit viaţa pe pământ, şi dacă Dumnezeu te iubeşte mai mult decât au făcut-o şi o fac oamenii!
– CB: „Dacă Dumnezeu a pedepsit pe cineva pe pământ, l-a pedepsit pe cel care s-a gândit înainte să facă”!
– Rep. Să facă ceva important, ce să facă?
– CB: ,,Teoriile sunt mostre fără valoare. Numai fapta contează”!
– Rep. Să înţeleg că fapta este cea care te scoate mai mult în evidenţă?
– CB: ,,Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă – pentru zgomot! Din contra, am înăbuşit cu încăpăţânare pe cât mi-a fost cu putinţă, orice spectacol”!
– Rep. Ce se întâmplă atunci când un artist, un creator ca matale, atinge culmile virtuozităţii sale?
– CB: ,,Când un sculptor atinge virtuozitatea în domeniul său şi-şi poate întrece rivalii în privinţa transpunerii realităţii în forme, ajunge în impas”!
– Rep. Ce crezi dumitale că defineşte epoca noastră?
– CB: ,,Ce defineşte epoca noastră? Viteza. Oamenii accelerează mereu mijloacele de a străbate spaţiul şi timpul. Dar viteza nu e decât măsura timpului pe care-l pui pentru a străbate o distanţă. Şi uneori e vorba de distanţa care ne mai rămâne până la moarte”!
– Rep. Auzi, neică, am auzit că matale scrii şi versuri, aşa că te rog să-mi spui o strofă dintr-o poezie în care să te vezi chiar pe matale întruchipat, aşa cum arăţi acum, la puţin timp după ce ai intrat pe poarta raiului!
– CB: ,,O! Bătrâne/ al vremurilor ce se duc./ Ce-ţi încrunţi fruntea spre mine/ Când îmi stau ca un năuc?!”.
– Rep. Trebuie să-ţi spun că-mi place, ai talent şi la poezie!
– CB: ,,Uneori mă cred vreun zeu şi nu sunt decât un măgar care rage”!
– Rep. Ei, chiar aşa? Ştii foarte bine că drumul spre glorie şi spre împliniri e plin de asperităţi, cu anumite praguri greu de trecut!
– CB: ,,Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii. Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva”!
– Rep. Da, neică, dar, până să ajungi un cineva…
– CB: ,,Nouă ni se pare greu drumul fiindcă nu ştim să mergem noi, ori ne probotim ca proştii să-l isprăvim deodată, ori stăm la marginea lui şi ne plângem ca nişte copii îndărătnici, căutând tot felul de motive ca să ne ascundem slăbiciunea şi nesuguranţa în noi”!

,,Şi acum, Doamne al tuturor virtuţilor, inspiră-mă, cu ce cuvânt, cu ce parte, cu ce capăt să încep…”!

– Rep. Dar, această osteneală, această trudă continuă, nu înseamnă tot un fel de sete de glorie şi de împlinire?
– CB: ,,Însă, această glorie îşi bate joc de noi, atunci când ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care…aleargă în urma noastră”!
– Rep. Neiculiţă Costache, ce folos poate aduce gloria, dacă nu aduce şi bani?
– CB: ,,Puteam avea bani, dacă mă îndeletniceam cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură şi tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris”!
– Rep. Cum ai dus-o în capitala Franţei? A fost greu, a fost uşor?
– CB: ,,La Paris am dus-o greu la început. Uneori, mă ţineam de ziduri ca să nu cad de foame. De boală. Îmi atârnasem deasupra patului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturile ce mi le dădeam singur în clipele de îndoială”.
– Rep. Deci, răbdai de foame, erai bolnav, dar, totuşi, munceai din greu!
– CB: „Da, la Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor!
– Rep. Ei, Doamne, chiar aşa? Era vorba chiar de o… specializare?
– CB: Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se și uscau mai repede… Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem”!
– Rep. Deci, făceai şi sculptură, nu doar spălător de vase în restaurante!
– CB: ,,Făceam câte o sculptură pe zi. «Făceam» ca şi el (Rodin). Pastişam inconştient, dar vedeam pastişa. Eram nenorocit. Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Rodin, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplicitate, pace şi bucurie”.
– Rep. Neicuţă Costache, la încheierea dialogului nostru de aici de la Mănăstirea Lainici, dacă paşii te călăuzesc la Dumnezeu, care sunt cuvintele pe care I le spui Marelui Creator, deci, Creatorului Suprem?
– CB: ,,Şi acum, Doamne al tuturor virtuţilor, inspiră-mă, cu ce cuvânt, cu ce parte, cu ce capăt să încep să-mi spun nenorocirea”!
– Rep. Neiculiţă Costache, hai să încheiem pe un ton mai optimist!
– CB: ,,Doamne…Aş vrea să mă apropii de iubirea Ta şi aş vrea să fiu sigur că nu visez”!
Profesor dr. Vasile GOGONEA