Prin definiție, justiția are menirea de a judeca nepărtinitor și drept, dându-i fiecărei părți implicate ce i se cuvine. De aceea, nu întâmplător vestitul jurist și orator Marcus Tullius Cicero definea Justiția a fi “stăpâna și regina tuturor virtuților”, de unde și răspunderea celor ce poartă roba judecății de a-și iubi meseria și a face dreptate, cu tot respectful de sine și față de alții.
Din păcate, în România de astăzi nu mai putem vorbi de o justiție corectă, ci doar de un simulacru, adeseori mai presus de lege, primând în spatele așa- zisei independențe și a statului de drept, mai degrabă comenzile din umbră, venite din sfera intereselor politice, al unor indivizi și clanuri de uzurpatori din sistemul mult clamat, postdecembrist. Căci dacă ar fi fost altfel, nedreptatea nu ar umbla nestingherită printre noi de atăția amari de ani, iar țara ar fi fost salvată de jaful sistematic la care a fost supusă în cei aproape 30 de ani de falsă și jalnică democrație. Și mai este de mirare că în România organele judiciare sunt supuse oprobiului public, botindu-și imaginea pentru că de multe ori trag de belele și înfundă pușcăria oameni nevinovați sau plevușca pentru micile găinarii, în vreme ce barosanii corupți până-n măduva oaselor, criminalii, violatorii și alți făcători de rele scapă atât de ușor de pedepse și nu pe măsura faptelor comise? Altfel spus cât a recuperat statul român din prejudiciile de miliarde de euro furate de către tot felul de șarlatani și de ce victimele sistemului și în general părțile vătămate bat în zadar coridoarele și sălile tribunalelor, doar pentru a avea parte de o dreptate strâmbă?
Desigur, fiecare dintre noi trebuie să plătească pentru apucăturile rele și nechibzuite, numai că cei care sunt reprezentanții justiției au obligația de a cântări într-un mod cât mai judicios și fără părtinire faptele, aplicând corect legea. Fără dovezi clare și a da curs unor învinuiri imaginare, de multe ori venite din interiorul unor interese oculte și a face rău altora, apărându-ți persivit și necinstit “pielea”, înseamnă o mare crimă, compromițând sau distrugând instituții sau persoane nevinovate. Și aici nu este neapărat vorba de magistrați, care în marea lor majoritate își fac datoria cu dăruire și onestitate, ci de acele personaje-procurori și judecători, captive sistemului politico-polițienesc coordonat de instituțiile de forță, care la rându-le servesc unor interese străine și mafiei delapidatorilor din interior, care fără nici un fel de îndoială, pauperizează și dezechilibrează rânduiala și guvernarea României. Mai exact, lucrurile sunt tranșante de alte entități decât cele judecătorești, deciziile profesioniștilor din justiție fiind adeseori date peste cap de către găști și indivizi care, apărându-și cu dinții furăciunile și privilegiile, anihilează întru-totul spiritul legii. Mai grav, au fost și sunt aduse imense prejudicii economico-financiare țării, sau se distrug reputațiile, drepturile cetățenești și chiar viețile unor oameni nevinovați.
Or, dacă bunăoară prin decizii judecătorești abuzive, cu voie sau fără voie, eronat sau cu rea-credință, unii cetățeni sunt băgați la pușcărie, ulterior prin CEDO, dovedindu-se nevinovăția, atunci cine este penalul și cine trebuie să plătească, nu cei care au făcut cercetarea cazului și trimiterea în judecată? Și avem atâtea exemple care justifică o astfel de întrebare pentru răspunderea procurorului și judecătorului, fiind de fiecare dată la mijloc gravitatea unor hotărâri nedrepte, urmare fie a unor superficialități și neglijențe, sau mai grav a unor interese meschine venite de aiurea, închizându-se astfel porțile libertății multor oameni nevinovați și lăsarea răufăcătorilor să zburde liber. Sau în cel mai rău caz să primească ani cu suspendare, deși au delapidat cu sutele de miliarde din agoniseala țării, sau de pe spinarea unor amărâți, care abia își duc existența de azi pe mâine. Aici o parte de vină o au și așa-zișii “apărători civili”, care pentru remunerații grase și pe mâna cu procurorii și judecătorii, găsesc căile “inginerești” de ștergere sau diminuare a matrapazlâcurilor hoțomanilor de meserie, ducându-se dracului de tot litera și spiritul legii.
Și atunci unde mai este cinstea, buna-credință și competența profesioniștilor din Justiția română, dacă dreapta judecată este mai mereu viciată de intenționalitate răuvoitoare de către cei care iau hotărârile definitive de caz? Nu încape îndoială că și legile au imperfecțiunile lor care pot influența în rau actul de justiție, de aici și nevoia urgentă de o reformă radicală în acest domeniu. Cu atât mai mult cu cât actualele legi datează din anii 2004-2005, în contextul în care Monica Macovei impunea în calitate de ministru al Justiției răspunderea guvernului prin OUG, modificări esențiale în legislație, de așa natură încât să satisfacă unor interese conjuncturale ale clanurilor de partid, păstorite de T. Băsescu. Or de aici și numeroasele deficiențe apărute în conținutul multor legi și implicit nevoia modificării și îmbunătățirii acestora, cerută până la urmă chiar de către asociațiile și corpurile de magistrați. De unde actualul ministru al Justiției, Tudorel Toader a venit cu unele proiecte de modificare a legilor justiției, evident urmate și de o avalanșă de comentarii pro și contra, făcute atât din partea magistraților și ai altor reprezentanți din sistem, cât și din partea societății civile și a clasei politice. Numai că din păcate și de această dată sunt destule voci auzite din lumea justiției care, văzându-și unele privilegii năruite, opun rezistență la reformă, mai exact nu doresc o îmbunătățire și eficientizare a legislației în domeniu, mai ales nu sunt de acord cu prevederile care se referă la noul statut al procurorilor și judecătorilor, dar și cu noile proceduri de numire și organizare la nivelul unor instituții și sefi de departamente subordonate ministerului.
Altfel spus, o mare parte dintre magistrați nu consimt a-și asuma răspunderea deciziilor în funcțiile pentru care au fost investiți, deși practica judiciară a dovedit de prea multe ori că prin hotărârile greșite ale unor procurori și judecători, statul român a pierdut enorm, dar și multi oameni nevinovați. Or, atunci se pune întrebarea, de ce alte categorii profesionale să plătească cu vârf și îndesat pentru incompetența și greșelile făcute- medici, cadre didactice, polițiști, constructori, angajați din administrația și ordinea publică, ș.a.m.d., iar cei din Ministerul Justiției, hotărât NU? De ce o astfel de discriminare pozitivă pentru aceștia? Nu, domnilor, trebuie să plătească scump fiecare pentru văditele abateri de la lege, dacă într-adevăr dorim să se faca ordine și în sistemul de justiție. Cu atât mai mult cu cât, viața ne-a dovedit ca multe nedreptăți în actul de justiție pleacă chiar de la vârf-CSM, DNA, DIICOT, ÎCCJ, spălându- se adesea “în familie” erorile judiciare ale onorabililor magistrați, de unde și opoziția puternică a acestora la noile proiecte de legi, întrucât cei incriminați nu vor să fie deranjați cu responsabilități pe măsura faptelor. Căci vorba amărășteanului neîndreptățit și păgubit, cum vezi Doamne: ”prea-cinstita justiție, e legată la ochi, deși este mioapă și nu vede, în schimb are urechile libere și aude bine, până și șoaptele celor mai presus de lege”. Și uite așa am ajuns ca pe vremea lui Caragiale, adică ”Ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic;….Atunci să se schimbe, pe ici pe colo și anume în punctele esențiale”. Sau, agream și contestam deopotrivă, rămânând cu sumedenia de deficiențe din sistem, din pricina cărora statul român pierde enorm, ajungând până la urmă în situația ca nimeni să nu mai răspundă, bunăoară, să se recupereze prejudiciile de multe miliarde furate, iar cei care mai fac și ceva pușcărie, trăiesc tot pe banii “prostimii”.
Dar opozanții din justiție mai cârcotesc și altceva la proiectele de legi ale ministrului T. Toader și anume refuzul la evaluările psihologice periodice, în funcție de care se primește “apt” sau “inapt”, în a-și continua profesia de magistrați. Într-adevăr, pare a fi o mare surpriză un astfel de amendament legislative, dar pe deplin justificabil, întrucât până la urmă și reprezentanții statului abilitați să apere și să aplice legea sunt la rândul lor tot oameni, cu bune și rele, cu stări emoționale de viață mai mult sau mai puțin echilibrate și în general cu o anumită stare de sănătate, etc., care fără îndoială pot să-și pună amprenta pe comportamentul personal în luarea unor decizii, impactul fiind hotărâtor în a face sau nu dreptate părților vătămate. Este, cum mai spuneam, o obligativitate a evaluării psihologice pentru toate categoriile profesionale și cu atât mai mult acolo unde se lucrează cu legea, decizându- se soarta oamenilor, altfel spus a avea nu doar virtuți profesionale, ci și morale, a fi întregi la minte și la trup. Căci până la urmă vina multor rele care au sufocat și dezbinat în varii direcții justiția din România aparține celor două identități, la fel de imperfectibile–legea și magistratul care o aplică. Or, dacă legea poate să fie modificată și îmbunătățită, eficientizând justiția ca instituție și putere judecătorească în stat, apoi magistratul poate totuși să greșească sau să ia deciziile cu rea-credință, pentru ca înainte de toate este om- cu defecte și calități, predispus la presiuni și la fapte, ce pot ajunge sub incidența legii. Tocmai de aceea, este nevoie de o altfel de abordare legislativă privind imunitatea, cu drepturi și obligații a celor îndrituiți să împartă dreptatea, dar care până acum, cu voie, sau fără de voie, multe din deciziile judecătorești au luat întorsături dintre cele mai grave. De aici și nevoia urgentă de a fi stipulată mai clar, prin modificările la Legile justiției, responsabilitatea celor care lucrează în acest domeniu, excluzându-se astfel, pe cât se poate, orice abuz și viciere, determinată de superficialitate și incompetența profesională, dar mai ales de intenționalitate nedreaptă, răuvoitoare. Dar mai întâi, să vedem dacă proiectele propuse de către actualul ministru al Justiției, vor fi în cele din urmă acceptate și adoptate, trăind cu speranța că totuși spiritul de dreaptă judecată va triumfa, în ciuda hățișului de interese și jocuri obscure ce macină societatea românească de atâta amar de vreme. Căci, după paravanul așa-zisei independențe a Justiției, unii s-au crezut mai presus de lege, încălcând dreptul fiecăruia dintre noi de a fi poziționat exact acolo unde merită și își are locul într-o societate democratică. Și poate că cel mai grav lucru a fost și rămâne folosirea justiției ca principal instrument în luptele politice pentru putere, în complicitate cu forțele oculte din afară, de unde adeseori se ordonă cine trebuie arestat, condamnat și cine nu în România. Totul, sub masca clamatei lupte anticorupție, căzând astfel multe “capete” nevinovate, exact din cauza abuzurilor și nedrepăților din onorata justiție română. Or, lovită mereu de varii interese, țara este tot timpul bulversată de scandaluri publice, care la rându-le generează haos și destabilitate. Dupa cum multe alte ingerințe de tip mafiotic venite de aiurea, se infiltrează permanent, folosindu-se de o hidoasă propagandă mediatică pentru a-i ataca și compromite exact pe cei care prin vot popular au primit mandat, a rândui cum se cuvine treburile în România. Păi, atunci cum rămâne cu dictonul că în România, “nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege? Chiar mai mult decât atât:””Fiat justitia ruat coelum”, “adică să se facă dreptate, de-ar fi să se năruiască cerul”.(vezi-Seneca)
prof. Vasile Irod
