Fabian era acasă de pe 11 martie, de când fuseseră închise școlile, din cauza riscurilor unei boli contagioase. Frățiorii lui mai mici, Marian și Adela, erau veseli, doar Fabian era nemulțumit și agitat. În timpul școlii, în fiecare dimineață țipa:
– Vreau să mai dorm. Nu vreau să merg la școală!
Sărmana lui mamă îi vorbea cu voce blajină și îi explica de ce e nevoie să știe să citească, să scrie, să socotească, dar Fabian punea mâinile la urechi, nepăsător.
– De ce nu te bucuri acum, când stai acasă cu frățiorii tăi?
– Pentru că tata nu e aici. El e deștept, a văzut lumea, îmi place doar cu el. În plus, Adela și Marian sunt mici, mă copiază. Mie îmi place să mă joc cu băieții mari.
– Dragul mamei, viața are atât bucurii, cât și provocări. Fiecare om are o cruce, ca aceea purtată de Iisus.
Dacă suntem împăcați cu ce ne dă Dumnezeu, putem trece mai ușor prin perioadele mai grel. Îți poți suna colegii, să discutați, îi poți vedea prin intermediul internetului, ca să-ți mai treacă dorul de ei.
– Bine, mamă. Îl voi suna pe Alex. De el îmi e cel mai dor. Iartă-mă, îmi e tare greu.
– Ce faci, Alex?
– Citesc.
– Citești? Ce citești? Eu nu am citit nicio carte. Nu am răbdare, mă plictisesc.
– Mama mi-a cumpărat colecția Jules Verne. Îmi place foarte mult! E un explorator iscusit.
Cărțile lui sunt incredibile! Am terminat ,,Ocolul Pământului în 80 de zile”, iar acum m-am apucat de ,,Căpitan la 15 ani”.
Fabian rămase uimit. Nu știa că bunul său prieten citește. Amândoi jucau fotbal, tenis, ieșeau cu bicicletele și mergeau împreună la meciuri, dar nu discutau niciodată despre lecturi.
Deodată, se aude strigat:
– Fabian, hai să jucăm ,,Pitulușu”. Te pui tu?
– Bine, dar eu nu vreau să vă caut.
– Atunci ascunde-te, număr eu:
– 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, 100!
– 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, 100!
– 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, 100!
,,Cine nu e gata îl iau cu lopata”.
,,1,2,3, pleacă lupul după ei”.
Marian își caută frățiorii prin toată curtea, apoi surchizează Adela, în final, uitând de gândurile triste, îi caută și Fabian, până ce foamea le dă târcoale și aud glasul mamei strigându-i:
– Haideți să vă spălați pe mânuțe! Toată lumea la masă!
Fabian se așază în capul mesei, unde, de obicei, stă tatăl lor și așteaptă să fie servit.
Marian și Adela sunt bucuroși să își ajute mama.
– Eu aduc lingurile!
– Eu pun farfuriile!
– Mamă, ne dai clătite? Ni le dai la ,,Pensiunea Cucu”?
– Vă fac, dar acum mâncăm ciorbă, friptură și salată. Rugăciunea, dragii mei. Sunt mulți copii fără hrană… Să Îi mulțumim Domnului!
Mama, învățătoare, cunoscând sufletul copiilor, improvizase din micuța lor bucătărie un loc special: ,,Pensiunea Cucu”, unde veneau toți copiii cotului, să savureze cele mai bune clătite, gogoși sau prăjiturele, plătind cu pupici, frunze verzi și floricele din grădina casei, iar bună dispoziție îi acapara pe toți.
Acum, de când fiecare stătea acasă cu familia lui, în izolare, păstrând distanța socială, doar cei trei frățiori îi cereau mamei să se joace cu ei și să îi răsfețe cu delicioasele-i bunătăți.
Seara se lăsa încetișor, copiii se retrăgeau în dormitoare, cei mici construind și inventând diverse machete cu Lego, doar Fabian, cu telefonul în mână.
– Tati, tati, îmi e dor de tine!
– Și mie îmi e dor de voi toți, dragă Fabian.
Marian și Adela alergară la Fabian, pentru a-și vedea tatăl, pe cameră.
– Tati, când vii acasă? întreabă Adela.
– Copii, trebuie să respectăm regulile, pentru a nu ne pune viața în pericol. Sper să ne revedem în curând. Vă îmbrățișez! Fiți cuminți și puternici!
– Tati, noi avem ,,Ocolul Pământului în 80 de zile”? întreabă Fabian.
– Desigur, Fabian, ți-am cumpărat întreaga colecție Jules Verne, sperând că vom povesti amândoi despre acele aventuri nemaipomenite.
Jules Verne nu a fost un simplu scriitor, ci un vizionar.
– Mă apuc de citit, tati și-ți voi povesti zilnic ce am descoperit.
– Mă bucur foarte mult, Fabian. Sunt sigur că o să îți placă și voi fi mândru de tine.
– Adela, Marian, voi o puteți ruga pe mama să vă citească povești.
– Eu îți voi povesti prima, tati.
– Ba eu, adăugă Marian.
– Dragii mei, să iubiți cărțile! Ele sunt modelele de lângă voi! Sunteți speciali! Vă iubesc!
Rămasă singură în bucătărie, doar mamei i se prelingea o lacrimă peste vasele din chiuvetă, gândindu-se la cel plecat peste mări și țări, să le ofere copiilor toate cele necesare.
Se lasă noaptea peste căsuța modestă în care patru suflete adorm cu ,,Înger, îngerașul meu” și cu speranța revederii cât mai curând a celui plecat.
Adina Popescu
