Gândesc un eseu anapoda, cu de toate pentru toţi; un eseu despre aur şi mediocritate, despre viaţă şi iubire, despre biruinţă şi odihnă. Aceasta pentru că prefer traiul modest, departe de splendorile măririlor aurite, prefer starea mijlocie, dar nu mediocritatea, pe care o calific o chezăşie a stării sufleteşri tihnite şi moderate care are drept virtute măsura, aşa cum credea Protagoras din Abdera în celebrul fragment: „omul-măsură a tuturor lucrurilor”, este măsură pentru tot ce intră în orizontul său de vedere şi poate fi măsurat. Hermeneutizând, Sextus Empiricus nota: „Şi Protagoras este de părere că măsura tuturor lucrurilor este omul,… prin măsură înţelegând criteriul, prin lucruri realităţile, încât virtualmente spune că omul este criteriul tuturor realităţilor… Şi prin aceasta el acceptă ca fiind adevărate numai cele ce apar fiecăruia…” Ca „măsură a tuturor lucrurilor” omul poartă imboldul creaţiei, vrea binele cuiva, precum şi imboldul tainic de a iubi pe alţii, de a fi omenos şi caritabil, fiindcă a iubi este la fel de sfânt ca şi a gândi.
Aurea mediocritas; este inteligibilă expresia, doar latini suntem, doar „de la Râm ne tragem”. Sintagma cu pricina are o largă acoperire în zilele noastre.(Mediocritate aurită, stare mijlocie a vieţii individuale, cumpătare, diminuare a exceselor, păstrarea măsurii moderate). Departe de a fi ziarist bun sau rău, şofer bun-rău, croitor bun-rău, profesor bun-rău, dentist bun-rău, politician bun-rău, ministru bun ori rău, ş. a. m. d. – prea mulţi sunt mediocri, deci şi aşa, şi aşa! Sunt de acord că ziariştii fac excepţie, intră într-un sumbru con de umbră, fiindcă majoritatea sunt răi-răi: agramaţi, inculţi, băgăcioşi, vânduţi pe o mână de arginţi. Dar şi care-s buni!… Politicienii fac excepţie şi de la excepţie: fură, mint, au „succesuri” când sunt proşti, practică „branconajul” fiindcă n-au, secăturile, ce mânca. Dar şi cei care-s buni… unde-s? Neruşinare, fanfaronadă şi figuri schiloade mental.
Până şi averile pot fi mediocre-glăsuia omul politic francez A. De Toqueville şi nu ca amploare, ci ca gust-stil-temei, dar aşa-i democraţia „îmbrânceşte” şi spre astfel de stupidenii şi abateri de la normalitate şi cinste. Politicianul şi scriitorul A. de Toqueville zicea: „Excesele săvârşite în numele libertăţii pot s-o facă odioasă, însă nu pot s-o împiedice de a nu fi frumoasă şi necesară”.
Dar şi iubirile pot fi mediocre, de mică şi maculată valoare, căci din cauza grabei, a harababurii şi lipsei de control sentimental, a centurii fotonice şi destrăbălării cultivate asiduu de/prin canalele tv, a cine ştie ce, iubirile nu mai sunt ce au fost. Lipseşte, clar, gingăşia fermecătoare, preludiul dulce, fiorul încântării sufleteşti, serenada şoptită şi aducătoare de frumos, bileţelul parfumat cu Dor, atingerea fugară, o fărâmă de clipă, privirea furişă seducătoare şi mai ameţitoare decât şampania, lipseşte aripa de înger. Totul se grăbeşte, năvăleşte, dă buzna, se prăvăleşte, se prăbuşeşte, şi cât ai zice „amor etern” se şi termină. Fetele rămân nemăritate şi de izbelişte, băieţii neînsuraţi, dar în prietenia lui Bacchus, nu mai au chef, nu mai au timp, nu-i mai ocheşte Cupidon cu săgeata, asta-i şi gata!
Pilduitor, poetul şi dramaturgul, esteticianul şi istoricul german Fr. Schiller caligrafia: „Dacă aş fi fost singur când a fost creată lumea, aş fi căutat un suflet şi în stânci şi l-aş fi îmbrăţişat.”
Un fenomen atât de răscolitor şi îmbietor ca profunzime comportamentală a devenit mai perisabil decât ceapa degerată ori obiala zdrenţuită. Misterul nu mai e mister, taina nu mai e taină, totul e la vedere, impardonabil etalat ca şi conopida şi castraveţii la piaţă, poţi oricând cumpăra la bucată, la kilogram, probezi, arunci, probezi-arunci, de silă şi superficial, ca un ratat iresponsabil.
Romantismul nu mai e viaţa trăită ca joc, ci joaca trăită fără viaţă şi nu-i nici „gustul libertăţii creatoare”, cum zicea Lucian Blaga, ci bravadă cretină prin expunere la mezat. De fapt, azi, pentru mulţi pare ridicol şi desuet să fii romantic, pierzându-se, astfel, o parte substanţială din frumuseţea şi bucuriile vieţii. Cu dreptate francezul Saint-Exupery concluziona: „A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe altul, presupune îngăduinţă şi sinceritate totală, ideal comun şi nobil, fuga de tot ceea ce este josnic şi fariseic. Să nu uităm că victoriile definitive durează, de obicei, cel mai puţin şi că viaţa e o succesiune de faze şi contraste, dar e mai puternică decât mizeriile şi suferinţele ei.
Uităm că toţi suntem încorsetaţi de sentimentul apăsător şi greu de suportat al chingilor ce ne sufocă într-un fel sau altul, resimţindu-i dureros consecinţele. Şi apoi ne crucim că ne vine cheful unei evadări. Şi atunci, preferăm aurea mediocritas.
Nu gândim, ori am uitat că iubirea adevărată, veritabilă ne face neosteniţi, plini de entuziasm, de energie, de fantezie, uneori infantilă, dar şi de prejudecăţi şi gelozie, invidie şi pizmă. Şi-atunci, dăm prioritate, aurea mediocritas.
Ne facem că nu ştim că omul este un plicticos şi etern copil dornic de o protecţie, fie ea şi imaginară, şi-n faţa căreia se simte, apoi, pierdut ori agasat. Şi, în consecinţă acceptăm calea de mijloc, „blestemata” aurea mediocritas. Pierdem din vedere că invidia, egoismul, duhnind de răutate şi ciudă, împrăştie turma docilă ori o înlocuieşte cu frivolitatea. Omul superior trăieşte şi izbuteşte la acele nivele impuse de chibzuinţă şi realistă cumpănire, dar el e excepţie, şi când e, se izolează în propria carapace, ca melcul ori ariciul. Şi din nou face casă bună cu afurisita aurea mediocritas.
În dragoste ca şi în duşmănie, pentru a triumfa, e bine să fii lucid şi raţional. Sunt convins că filosoful şi omul de stat englez Fr. Bacon cu dreptate scria: „Există în natura umană o înclinare şi un imbold tainic de a iubi pe alţii, şi această iubire, dacă nu învăluie pe unul sau pe câţiva, îi îmbrăţişează în chip firesc pe mulţi şi îi face pe oameni omenoşi şi caritabili.”
În ambiţii şi fapte să dăltuim sfatul străbunilor latini: „Festina lente”-Grăbeşte-te încet. Astăzi, când până şi ceasul istoriei bate mai repede, grăbindu-se, s-ar crede, cine mai are timp de asta?
Civilizaţia catalizează reforme, regândiri. În consecinţă ne mulţumin, conştient ori ba, cu aurea mediocritas. Nu este destul să fii supravieţuitor. Trebuie să lupţi, să acţionezi pentru a izbândi şi triumfa. „Cea mai grea povară este să trăieşti fără să exişti”-atenţiona Victor Hugo. Preocupaţi de depistarea mijloacelor prin care putem birui şi triumfa, uităm de obiectivul către care tindem. Şi atunci, protimisim aurea mediocritas.
Greu ne dăm seama că împrumutul făcut beatitudinii, stării vremelnice de fericire se cuvine plătit în fiecare clipă, care terebuie frumos ori admirabil trăită. Mulţi nu pot, fiindcă nu au ce ipoteca: credinţa, dragostea, încrederea, curajul, voinţa, elevaţia, surâsul, poezia sunt virtuţi spulberate de vicii precum laşitatea, grobianismul, josnicia, şantajul, despotismul, meschinăria, ticăloşia. Alţii nu pot, fiindcă potecile vieţii lor sunt glodoase, ba chiar pângărite: desfrâu, fariseism, prostituţie, minciună, furt, ipocrizie, bani-bani-bani, doar bani. Adică oricum-orice-oricând şi fără umană pudoare. Tocmai de aceea alegem cu necesitate sau la voia întâmplării aurea mediocritas.
Să recunoaştem că mediocritatea obiectivează absenţa valorii, posibilităţii intelectuale şi cognitive reduse, instalându-se ca „un tăciune care scoate fum mult fără să încălzească şi fără să lumineze”-cum expresiv definea cândva filosoful român Vasile Conta.
În anii din urmă, vieţii mediocre i se mai zice viaţă de plastic ori de poliester, cu toate că plăsmuirea din Chimie, jur, n-are niciun păcat. Şi unii chiar o preferă vieţii definite de l.N. Tolstoi „nelinişte permanentă, trudă, luptă, renunţări”. Sau celei imaginate de H. Bergson-efortul de a urca pe panta pe care materia coboară. Viaţa este un vis superb care înseamnă iubire reală, vorbe frumoase, credinţă, speranţă, sănătate, devotament faţă de adevăr şi bine. Viaţa se împleteşte cu triumful zâmbetului şi neîntinării. De aceea să adoptăm imperativul lui Omar Khayyam ca şi condiţie a vieţii şi iubirii:
„Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare
Gândeşte-te la roua din geana unei flori,
Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare
Gândeşte la trezirea unui copil în zori”.
Fericiţi cei pentru care viaţa înseamnă a înţelege-a tolera-a iubi-şi a spera. Omul muritor, grăbit şi fragil, truditorul, rău dar şi bun e vale, dar şi vârf peste spaţiu ca şi peste timp. Omul demn, luptător şi triumfător este propriul său Promenteu şi ca atare nu lasă loc pentru aurea mediocritas.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
