Te uiţi şi vezi cum „defilează” pe la televizor, în polologhii prolixe şi neruşinate, farsorii şi batjocoritorii cinici de ţară, demnitate şi cinste, moralitate şi bun-simţ: Băsescu, Iohannis, Oprea, Nuţa din Pleşcoi, Kovesi, Negulescu-zdreanţă, Monica Macovei şi atâţia alţi stupizi, lichele, ipocriţi-vicleni, şulfe şi ignoranţi care au pus gând rău, devastând valorile acestei ţări, economia şi cultura ei. Aceşti funeşti-trufaşi şi cei de teapa lor, găşti ale răufăcătorilor, au demolat acţional-pragmatic România, au adus numai rău românilor. Răul de ei sădit ne însoţeşte cotidian, ne chinuiește, ne face viaţa amară. Uluitor de actuală este sublinierea distinsului M. Eminescu: „E un colţ în fiecare sămânţă; o inimă-n fiecare corp, un vierme în fiecare viaţă: Răul. Şi acest vierme creşte, creşte, distruge viaţa”. Răutatea acestor funeste fiinţe; Răutatea acestor farisei; Răutatea acestor zăbăuci şi a celor de teapa lor a osândit România la nefericire, împingând-o în braţele nemiloase ale corupţiei, mitei, câştigului fără muncă şi cocoţării nulităţilor în fotolii nemeritate, ce duc la sărăcie, analfabetism, ignoranţă şi evidentă subjugare economico- financiară. Răutatea, orgoliul, vanitatea, jaful, ilegalitatea ne-a zămislit societatea ce catalizează nelinişte, răutate, la tot pasul ură. La tot pasul ură şi dispreţ, minciună şi fariseism, ipocrizie şi hoţie. Bolnava lor logoree escamotează deprinderile lor haine, reaua-credinţă, avarismul, aversiunea neghioabă faţă de binele cinstit ce defineşte viaţa demnă. Pofta de înavuţire şi mărire le-a tulburat minţile, mârşavele lor împliniri au adus României rău, subiectivism şi deşănţat arbitrar.
Convieţuirea şi relaţiile interumane sunt negreşit experienţele cotidiene cele mai dificile şi implicit necesare, ele subsumând un complex exerciţiu de acomodare şi adaptare cu celălalt, de acceptare a lui, dar şi de păstrare a propriului mod de a fi. E de la sine înţeles că tot ce se petrece în viaţa publică, provocând ura nesăbuită, ca şi experienţa furnizată de dialogul cu celălalt, oferă de cele mai multe ori proba unei atmosfere sociale şi moral-politice îmbâcsite cu o mare încărcătură de ură şi irespirabile acte angoasante, morbide şi de neplăceri aducătoare. Astfel de maligne pocinoage se petrec şi sunt la vedere în toate cotloanele vieţii, ne brăzdează, ucigaş, de la banalele relaţii interumane, la prolixele luări de atitudine ale politicienilor şi parlamentarilor semidocţi. Răutatea acestor figuri anoste şi mental reduse distruge nevoia de iubire şi necesar altruism. Absenţa unor lideri distinşi, culţi, elevaţi cu superioare calităţi, intelectuale, manageriale, culturale şi morale a condus la acumularea unei uriaşe cantităţi de ură şi spaimă, crime şi funeste ilegalităţi. Cei ce vor să diriguiască România pe magistrala progresului se dovedesc a fi nişte pierde vară, filfizoni debusolaţi, cantauri şi găinari, incapabili să stârpească răul şi să se ocupe de interesele nodale ale ţării. Ritos, Herodot glăsuia: „Nu remedia răul prin rău”. Noi, după aventurierul îmbuibat BĂSE, ne-am pricopsit cu pizmaşul hrăpăreţ, meditator fără scrupule, IOHANNIS. Altruismul este înlocuit de/cu egoismul generalizat şi lipsa de respect; suntem în imposibilitatea bucuriei de a gândi şi trăi prezentul şi viitorul ca pe un proiect comun, purtător de perene valori. Ne aflăm în situaţia reliefată de Gheorghe Doja: „De cele mai multe ori se întâmplă că cel ce cruţă pe cei răi, e un trădător al celor buni”. Tocmai de aceea desfăşurarea întru devenire, a dăltuirii libertăţii şi necesarei alterităţi, exerciţiul acceptării celuilalt, esenţial în construirea unei atmosfere sociale empatice, luminoase, sănătoase aşezate pe capacitatea intuitiv-raţională a omului stăpânit de omenia de a se identifica şi de a simți ceea ce simte celălalt, de a împărtăşi amărăciunile, durerile, tristeţile ori umanele lui bucurii. Ce frumos sună sfatul lui Al. Vlahuţă: „Nu gândi rău de nimeni. Lasă să ai pagubă gândind pururi bine de oameni. Tot eşti mai în câştig decât să trăieşti mereu în gânduri urâte, adesea nedrepte”.
Zilnic confruntăm cu experienţe, fenomene nefericite; la răutăţile omului, la disconfortul produs se adaugă nevoia acceptării lui. Omul poate deveni o povară, un accident, un balast în viaţă, fiindcă el este mai mereu ca o ciumă în comportamentul fiecăruia. E de luat în seamă opinia lui I. Slavici, care sentenţios emitea: „E fiecare dintre noi mai mult ori mai puţin nemernic, păcătos şi pornit spre răutate; aceasta însă nu ne lipseşte nici de dreptul, nici de datoria de-a lua parte la lupta pornită contra răului, ba e lucru firesc ca și cel mai mişel să-şi deie toată silinţa ca și copiii lui să nu fie ca dânsul şi să combată în alţii cu mai multă îndârjire mişelia”. Suntem totuşi datori să privim omul ca fiind o fiinţă capabilă să devină şi să fie la temelia ţării, iar preursita lui este de a fi sufletul planetei, centrul şi dumnezeirea acesteia, el închelbă toate bogăţiile şi, cu migală, şlefuieşte valorile ce-1 definesc. Cu dreptate şi percutant B.Şt. Delavrancea spunea: „Ceea ce se dobândeşte cu ştiinţă, cu răbdare, cu muncă şi cu talent nu se clatină de furia celui dintâi venit”. Toate acestea ţin, fără îndoială, de cantitatea de iubire, de sinceritatea şi încrederea pe care o putem investi în oameni. Viaţa îşi aprofundează sensul şi misiunea şi prin amplificarea puterii de a iubi, iar societatea poate progresa la modul real. În absenţa ori deteriorarea iubirii; la cel de lângă noi, va rămâne şi triumfa răul şi imperfecţiunea, cusurul, prilejul permanentei şi nestăpânitei aversiuni şi repulsive antipatii. Sunt superbe, sunt de respectat, sunt evlavnice stihurile lui Al. Vlahuţă:
„Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti putere creatoare,
Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare.”
Este de neuitat că iubind suntem datori să ne şlefuim bucuria de a fi oameni, fiindcă dragostea oferă prilejul de a adânci propria cunoaştere prin celălalt, de a pune în circulaţie fericirea, optimismul, frumosul şi altruismul. A urî înseamnă a fi prizonierul ori captivul propriilor slăbiciuni şi chiar nesăbuinţe, al neputinţei de a-1 accepta pe cel care este mai bun decât tine. Este de dorit să ţinem seama de sfatul lui Saint-Expuery: „A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe altul, ci de a privi împreună în aceeaşi direcţie”. Dragostea poate fi durabilă numai dacă se întemeiază pe totală sinceritate şi devotament, pe reciprocă stimă şi speranţele dimineţii de mâine. Dragostea are nevoie să fie răsplătită cu dragoste şi loialitate, cu delicateţe, idei nobile şi meditaţii evlavnice. Dragostea poartă substanţa păcii, a bunăstării şi bucuriei de a trăi. Ea trebuie să apropie, iar nu să depărteze, ori cu atât mai mult, să alunge sau să aşeze bariere, obstacole, piedici; să umple şi să facă astfel încât să dispară ori să fie anihilate diferenţele; să nu sape prăpăstii, hăuri abisale în bietele spirite şi sentimente, şi aşa răscolite, bulversate şi dezorientate ideatic, enigmatic şi frecvent moral, de fidelitate şi stabilitate afectivă.
Iubirea nu poate fi (deşi, frecvent este) motiv de durere şi lacrimi, ci un mod de a trăi responsabil, cu gingăşie şi raţională detaşare. Asumarea iubirii ca mod de a trăi şi de a ordona firesc viaţa şi viitorul. Asumarea iubirii ca mod firesc de a fi, implică asumarea libertăţii la nivelul cel mai ridicat, când a face ce vrei echivalează cu a face ce trebuie. O atare şlefuire a bucuriei de a fi OAMENI îşi află „şmirghelul” în familie, şcoală şi biserică, în carte şi învăţătură, în aleasă educaţie şi evlavnică smerenie, în respect şi evlavnică îndeplinire a chemărilor rituale. Firesc ar fi ca atunci când iubim să fi zviduit toate capriciile obositoare, să nu ne mai permitem excesul, ura, egoismul, ci doar puterea de a ne bucura pentru izbânda benefică a celorlalţi şi de a ierta răutăţile lor. Dar, vai şi amar de capul nostru!!! Câte ne sunt date să le auzim, să le petrecem, şi să le vedem chiar! Abominabile gesturi, înjurături frivole, crime etc. etc. gelozie, bănuieli, pizmă, nesăbuinţă arţăgoasă – toate facând viaţa insuportabilă, fiindcă iubirea lasă locul vrajbei, zâzaniei, insatisfacţiei, sentimentului de nesiguranţă. De dorit este ca iubirea să ofere cenzura necesară în faţa răutăţilor care vin spre noi de la voitorii de rău, care nu ne pot iubi, purtându-ne ranchiună şi insăilând pizma morbidă, nimicnicia sufletească şi indiferenţa egoistă.
Ideal ar fi ca purtarea omul să aibă drept fundament definiţia pe care I.Minulescu o dă
iubirii:
„Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti…
Să nu te mişti…
Şi dacă ne iubeşti –
O!… dacă ne iubeşti cu-adevărat-
Aşteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră Pe care te-am lăsat acum un an..
Avem aici o tezaurizată psalmodie a unor sentimente cuvioase, umane, un cântec ce nu poate fi cântat, rostit, ori recitat anost, monoton, neexpresiv, fără vlagă şi sensibilă apartenenţă şi o sui-generis împărtăşire a sentimentelor „bibeloului cu smalţul nepătat”, răscolitor şi onorat, frecvent chiar adorat pentru vari virtuţi şi sufleteşti calităţi.
Asumarea iubirii ca mod de descătuşare a gândirii şi sentimentelor nobile, presupune depăşirea mărginirii şi izolării în canoanele vetuste ale egoismului pernicios ce cultivă răul, vătămător şi cauzator de suferinţă, întristare şi chiar abominabile nenorociri. Viaţa noastră şi a altora ne aduce dovezi că tot ceea ce facem şi gândim trebuie să iniţiem şi să realizăm, avându-i în vedere pe cei din jurul nostru şi, de ce nu, pe cei care vor veni după noi, pentru că iubirea garantează prezentul, binele şi frumosul, dar mai presus de toate pregăteşte îndelung, cu grijă şi migală viitorul. Îndemnul lui Mihail Kogălniceanu este de reţinut: „La viitor să ne uităm, pentru viitor să lucrăm şi să dăm oameni de viitor, pentru că în viitor este progresul”.
Este ştiut că iubirea rămâne proiectul şi realizarea individuală a fiecăruia, fiind asumată conform anumitor exigenţe şi principii, în fiinţa noastră, traducându-1, transpunându-1 şi concretizându-l în fapte de viaţă, respect, onestitate şi reciprocă responsabilitate, care, în final, dau măsura societăţii în care trăim şi a sensibilităţii ce ne dimensionează firea şi sufletul. Frecvent aşteptăm lideri capabili să întrupeze astfel de calităţi şi să fie purtători şi transmiţători ai iubirii! Vai de capul lor! Mulţi, lichele de pus la stâlpul infamiei, înfieraţi ori aspru blamaţi, fiindcă cel spre care se îndreaptă glasul şi speranţa este măcinat de răutate şi ură, cu încrederea torpilată. Purtătorii răului, demolatorii nevoii de iubire sunt implicit mentorii urii şi aversiunii nestăpânite, ori chiar nesăbuite.
Iubirea, însă, nu repudiază spiritul analitic, judecata de valoare şi nu lasă omul într-o condiţie anostă, monotonă, fără sclipiri optimiste. Defăimarea, bârfa, negativismul nu duc la o iubire de durată şi bună stare materială şi spirituală. Spiritul analitic trebuie să urmărească decuparea adevărului, binelui şi frumosului. Revolta, strigătul, mânia, indignarea trebuie să se realizeze din iubire şi dorinţa de mai bine şi mai fructuos. Să nu uităm că iubirea ne cheamă să uităm şi să iertăm, să abandonăm bagajul urii care ne inhibă bucuria de a mai fi oameni. Vuietul, dezordinea, durerea fizică ori sufletească nu aduc bucurii, ci amărăciune şi sărăcie, jignire, nedreaptă judecată şi iluzii pierdute. Răul nu se anihilează prin ceartă. Iubire înseamnă echilibru, justiţie, echitate, suflet curat, credinţă, şlefuirea bucuriei de a fi OAMENI. Să nu ne împotmolim în credinţe şi vreri utopice, ci să sperăm că putem trăi într-o lume a respectului, demnităţii şi libertăţii autentice, în domnia judecăţii de valoare, civismului, civilizaţiei, culturii şi bunului- simţ. Acum, pe cât se pare, omenescul ne este eclipsat de cinism şi nimicnicie, de răutate, de căutarea nodului în papură.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
