Istoricul satului meu Pocruia din judeţul Gorj

3877

Ca învăţător pensionar ajuns la vârsta de 82 de ani am scris pentru locuitorii din Pocruia ca să citească istoricul satului de la prima sa documentare cu toate necazurile şi bucuriile care au fost până în anul 1990.

Locuitorii satului au fost clăcaşi pe moşia Mănăstirii Tismana până când a avut loc Reforma Agrară din anul 1864 când domnitorul ţării Alexandru Ioan Cuza a desfiinţat iobăgia şi a dat suprafeţe de pământ din moşia mănăstirii locuitorilor din Pocruia.
Satul Pocruia, aşezat la poalele Dealurilor Gheanţ şi Măgura, era un sat cu puţini locuitori şi fără şcoală.
Prima şcoală unde puţini copii au învăţat scrisul şi socotitul a fost în pădurea din Ogaşul Schitului, unde era o biserică construită din piatră până la acoperişul cu şindrilă, unde era călugărul Sin Popa Lupu, care le-a impus pocruienilor să zidească prin ataşare la biserică două camere, una pentru sală de clasă pentru elevi şi alta unde să locuiască dascălul.
Iar în anul 1860 în centrul satului de acum primarul a mobilizat locuitorii să construiască din bârne de lemn o clădire cu două încăperi din care una să fie şcoală şi alta pentru biroul primăriei. Primul învăţător la şcoală a fost Ion Bocean care văzând că numărul elevilor se măreşte, împreună cu primarul comunei, au scris o cerere la Ministerul Învăţământului şi Cultelor să li se dea bani pentru construirea unui local corespunzător pentru şcoală. Cererea a fost aprobată şi cu banii primiţi s-a construit localul pentru şcoală cu pereţii din piatră, acoperişul cu tablă metalică, cu două săli mari unde să înveţe elevii şi două săli mai mici ataşate spre vest pentru cancelarie şi magazie. Crescând în continuare numărul elevilor care veneau şi din satul Izvarna, cursurile la şcoală se făceau de dimineaţa până seara până în toamna anului 1964 când s-a dat în folosinţă un nou local pentru şcoală cu săli de clase necesare, laboratoare şi două săli mai mici, una pentru cabinetul directorului şi una pentru cadrele didactice. Acest local pentru şcoală a fost construit din banii contribuţiei băneşti stabiliţi de conducerea Sfatului Popular al comunei Pocruia, cât şi contribuţia în muncă de şase zile pe an pentru bărbaţi cu vârsta de la 18 până la 60 de ani şi pentru femei cu vârsta între 18 şi 55 de ani. Din cele mai îndepărtate timpuri când România nu era industrializată, satul Pocruia fiind aşezat la poalele pădurilor Gleanţ şi Măgura a munţilor Carpaţii Meridionali unde pocruienii şi-au construit case, pivniţe şi grajduri pentru animale, toate din bârne de lemn şi acoperişurile cu şindrilă. Pentru a face cele necesare, au învăţat meseria de dogari confecţionând doage din butucii de lemn din care făceau putineie, hârdaie, putini, butoiaşe şi butoaie de toate mărimile cu cercuri din beţe de alun atât pentru necesarul în gospodărie, cât şi vânzarea lor în pieţe şi târguri, precum şi pe grâu şi porumb, întrucât ce însămânţau pocruienii nu asigura necesarul în gospodărie. Îmbrăcămintea şi încălţămintea era realizată din lâna oilor, iar pielea lor pentru haine şi cojoace pieptare, căciuli şi pânza pentru îmbrăcăminte era realizată din tulpinile de in şi cânepă care se cultivau în locul numit Vâneaţă şi puse la murat în bălţile de pe malurile râului Pocruia, din care după ce erau murate, se uscau mănunchii, se meliţau pentru îndepărtarea părţii lemnoase obţinând fuioare care erau toarse în fire şi apoi ţesute în războaiele din fiecare gospodărie rezultându-se pânza. În sat salariaţi erau preotul, învăţătorul şi funcţionarii primăriei.
În fiecare duminică şi la sărbători în Zăvoiul din Sălci pe marginea râului Pocruia veneau lăutarii din Tismana şi cântau pentru a se juca horele, Matei Cocină (Şchiopu) la clarinet şi ţiganul Fane cu toba. Şi în satul Pocruia locuitorii erau clăcaşi pe moşia Mănăstirii Tismana până în anul 1864 când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înfăptuit Reforma Agrară şi pocruienii au devenit ţărani liberi, nemaifiind clăcaşi pe moşia bisericii. Într-un act istoric se menţionează că în secolul XIII au apărut primele formaţiuni de stat care se găsesc scrise în Diploma Ioaniţilor, în care este scris că au apărut localităţi unde s-au construit biserici şi mănăstiri, precum şi Cetatea de Scaun a Ţării Româneşti.
După construirea Mănăstirii Tismana, apar date scrise despre satele unde locuitorii erau clăcaşi pe moşia bisericii, moşia lui Radislav Voicu şi Teomir la Pocruia, fiind dependent de obligaţiile feudale faţă de mănăstire până în anul 1864 când a fost înfăptuită Reforma Agrară făcută de domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza, unde este scris că au fost împroprietăriţi şi pocruienii cu suprafeţe de pământ din Moşia Mănăstirii Tismana, document ce se găseşte în dosarul cu numărul 7 la Filiala Târgu-Jiu. Împroprietărirea s-a făcut de inginerul agronom Anton Paraschivescu şi primarul comunei Pocruia, Constantin Pora, beneficiind 164 de locuitori de terenuri din moşia Mănăstirii Tismana şi opt locuitori din moşia satului Baia de Aramă. Celor 164 de locuitori li s-au dat 1164 pogoane şi 36 stânjeni, iar pentru şcoală şi biserici câte 17 pogoane la fiecare. Împroprietărirea s-a făcut în raport de numărul vitelor care sunt puse la jug(boi). Cei cu câte patru boi au primit patru pogoane şi 15 stânjeni. Cei 164 de locuitori au primit şi terenuri ca să construiască dependinţe şi case. Procesul verbal cu împroprietărirea a fost parafat şi de subprefectul Plaiului Vâlcan. Au primit terenuri şi tinerii care se căsătoreau. La propunerea lui Mihail Kogălniceanu prin jurnalul scris al Consiliului de Miniştri din 7 octombrie 1864, s-a hotărât ca toţi cei care se află sub arme şi cei care au făcut clacă până când au mers în armată, să li se dea suprafeţe agricole din moşia satului în baza articolului 7 din Legea Rurală.
Unor 15 tineri căsătoriţi li s-au dat 176 pogoane din moşia Mănăstirii Tismana, iar după Primul Război Mondial pentru Independenţa României din anul 1877 şi care s-au eliberat din armată au fost împroprietăriţi cu Dealul Pocruiei, care e înconjurat de pădurea satului, unde erau fâneţe şi pomi fructiferi şi cei mai mulţi castani comestibili. Aici pocruienii şi-au construit conace, unde erau duse şi cazane pentru a obţine ţuica. Această suprafaţă a fost cumpărată de la stat în anul 1898, dar şi islazul de 52 de hectare de la Salca Pocruiei. Acest izlaz a fost dat pocruienilor în baza Legii Rurale din anul 1907 în valoare de 49365 lei, precum şi Islazul Iordăcuţa în suprafaţă de 30 de hectare în anul 1936 în valoare de 48310 lei, care mai târziu au devenit Întovărăşire Pomicolă până în anul 1989. Pocruienii, oameni harnici, şi-au construit case moderne, dispărând vechile imobile cu o cameră pentru locuit şi una pentru bucătărie, unde mâncarea se făcea la vatra focului şi se folosea ţâştul.
Învăţător pensionar Sandu Ciolacu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here