De curând, am primit de la istoricul, Prof. dr. Dumitru Cauc, două cărţi minunate: «VICTOR POPESCU, SIMBOL AL LUPTEI POPORULUI ROMÂN PENTRU ÎNTREGIRE NAŢIONALĂ» şi volumul de versuri: «Au adormit stelele în iaz», iar, în cele din urmă, cred că meditând asupra priorităţilor şi asupra unei preferinţe strict subiective, după câteva zile de analiză atentă, am fost ispitit să parcurg în detaliu cartea de poezii, din dorinţa de a desluşi mărturisirea autorului, că fiind: ,,Scrisă la vârsta când multe visuri sunt de-acuma scrum, cartea este spre şoptirea Eului, câutându-se pe sine”, de aceea, căutând sinea domnului profesor Dumitru Cauc, am descoperit un poet înzestrat, care e fascinat de poezia nostalgiei anotimpurilor şi a oamenilor care au «pelerinat» prin anotimpurile vieţii! Apărută la Editura «UNIVERSITARIA» Craiova, 2021, această carte de versuri poate surprinde prin uşurinţa cu care acest dascăl cu vocaţie pedagogică de formator al conştiinţelor elevilor de gimnaziu, reuşeşte să aştearnă versuri de o frumuseţe inconfundabilă, aşa cum am descoperit în poezia: «De vorbă cu tata», în stihul acesta: «Răsuflă primăvara în grădină,/ Ghioceii pe sub pleoape suspină», o adevărată simfonie a imaginii neasemuite a primăverii! Faptul că unele poezii sunt însoţite şi de data la care au fost concepute, nu ocultează perspectiva nostalgiei anotimpurilor, ci, o potenţează şi îi justifică legitimitatea unui semn al întrebării, de aceea, cititorul are libertatea de a căuta răspunsuri la propriile sale nedumeriri, pentru că interogaţia generează întotdeauna o alternativă a unui răspuns ipotetic! Acest lucru înseamnă că anotimpurile vibrează în inima noastră, la fel ca sentimentele patetice, iar, a avea sentimente este un lucru firesc pentru o fiinţă sensibilă, atunci când în poezia: «Fără întoarcere», poetul cu vocaţie de istoric ne spune: «Am să alerg fără oprire,/ până la capătul lumii,/ să calc desculţ lutul frământat de tata,/ să simt fiertoarea din vatră,/ fierul încins şi oala la cuptorul mamei,/ joagărul descojind albul din plop,/ frica de ghionoaie,/ rugul scrijelind glezna,/ plânsul de-o clipă,/ mătura şi colbul înnoind bătătura,/ nucul din coastă, ascuzişul copilului ştrengar…», iar, acest lucru ne arată cu prisosinţă că trecerea anotimpurilor este doar un fel de nostalgie a percepţiei efemerului!
,,Sunt o frunză căzută-n drum,/ Cu visurile făcute scrum”!
Uneori îţi este dor să scrii versuri de felul acesta: ,,Sunt o frunză căzută-n drum,/ Cu visurile făcute scrum./ Ce-ai spune, tu, suflet tăcut,/ Când ştii că sufletul mi-e-ndelung,/ De când am alungat din crâng,/ Doi ochi frumoşi, fără sărut”?, pentru că uiţi să meditezi asupra faptului că nu mai ai anotimpuri de meditaţie, când realizezi că nu mai ai timp să porţi hainele de toamnă și de primăvară decât cel mult câteva clipe de răgaz, când transcende cu perfidie meditația asupra momentelor sublime în care sărutul ţi-a revărsat balsam asupra unei nelinişti haotice și agitate prin care: ,,Pământul se roteşte de-a pururi,/ Mânat de a Lui voinţă primară,/ Nu-i ocean fără adânc şi ţărmuri,/ Nici zi în care totul să piară” ca o adiere a visului rotund! Fiecare clipă ne mai adaugă, în mersul timpului, încă un moment de răgaz, încă un anotimp cu nostalgia și amintirea vremurilor trecute, mai ales atunci când tresari dimineaţa şi ziua vine cu o lumină strălucitoare în nuanțele culorilor curcubeului ce în fiecare zi se schimbă în galben auriu, culoare care se așterne peste păduri şi câmpuri, mlădiind întreaga natură, pentru că deodată cerul pare mai înalt și mai albastru-strălucitor. Da, nostalgia toamnei ne apropie momentul plecării berzelor, al cocorilor, al rândunelelor spre alte zări, ale sudului, unde așteaptă iarna și sosirea unei noi primăveri când se întorc la cuiburile lor rămase pustii, atunci când se revarsă «ADEVĂRURILE, INSOMNIILE ŞI SÂNGERĂRILE UNEI VIEŢI», peste anotimpul care golește pădurile de frunze, câmpurile de iarbă verde, toată suflarea o îndepărtează de cântecul ciocârliei, al cucului, al păsărilor care așteaptă cu înfrigurare iarna, când totul intră în hibernare, în somnul îndelung din care le trezește soarele primăverii și natura prinde viață.
,,Când ai ajuns un om învins, puţini te însoţesc la drum”!
Pe poetul Dumitru Cauc îl sensibilizează şi ploile pământului dezghețat, scăpate din strânsoarea gerului, când așteptăm clipa solemnă a plecării, a sosirii stolurilor păsărilor călătoare la cuiburile lor pe care le primenesc genele apăsate după uitarea lăsată de iarna trecută! Fiecare dintre noi, oamenii, realizăm ceea ce înseamnă clipa unei «Înfrângeri» şi înţelegem pe deplin că totul trece, iar: ,,Când ai ajuns un om învins, puţini te însoţesc la drum”! În concluzie, istoricul şi poetul Dumitru Cauc desluşeşte o taină a faptului că toţi oamenii trăim aceleași clipe, aceleași transformări ca natura înconjurătoare, ca viețuitoarele pământului, neluând în seamă scurgerea timpului, a visurilor nerostite, până într-o zi când trupul vlăguit şi obosit, nu ne mai ascultă păsurile, nu ne mai împlinește dorințele, că a sosit toamna și pentru noi, că se apropie vremea plecării, precum cea a cocorilor, care mulți parcă nu se mai întorc din repetatul dus-întors spre alte zări mai îndepărtate.
,,Am încercat, precum se vede,/ În vers sfios, poveţele să-ţi spun”!
Desigur, nu se putea dezvălui într-un singur articol modest ca acesta, întreaga profunzime a poeziilor lui Dumitru Cauc, pentru că numai lectura şi trăirea poeziilor autorului de faţă poate reuşi acest lucru, dar, apropiindu-ne de absolut, abia atunci înțelegem că nostalgia anotimpurilor, am pierdut-o şi nu se va mai repeta, că anotimpurile acestea, nu le vom mai reîntâlni vreodată. Din păcate, abia atunci realizăm ce preț are o clipă de visare din viața noastră. Și abia atunci înțelegem, ceva mai mult decât preţul vremilor trecute fără sens, în goana după ceva ce nu valorează nici pe departe ca o clipă fericită trăită cu cei dragi, cu oamenii de lângă noi! În fine, poetul Dumitru Cauc reuşeşte să ne spună cu sinceritate că: ,,Am încercat, precum se vede,/ În vers sfios, poveţele să-ţi spun,/ Fiind trăite, în ele te-ncrede,/ Şi dacă-ţi trebuie, să iei ce-i bun”! Iar, dacă «iei ce-i bun», abia atunci, divinul frunzelor care se leagănă în vânt, ne aduce aminte de cântecul privighetorii, al cucului pe care am fi fericiți dacă îl vom asculta încă odată în primăvara pe care o așteptăm să o trăim sub povara clipelor care ne apropie de adevărul vieţii! Abia atunci, când ploile reci ne întristează sufletul, vom afla clipele de la marginea orizontului, pentru că așteptăm cu speranță întoarcerea lor, care înseamnă sosirea altei primăveri, a unei alte clipe de fericire, a faptului că existăm, indiferent de vârstă, de starea materială, că suntem în viață darul cel mai de preț primit de la Dumnezeu, pentru că poetul Dumitru Cauc ne ajută să pricepem că aşteptăm să vină primăvara ca o poezie, ca un cântec de dragoste și dor, ca o nostalgie cu gânduri profunde despre viaţă şi despre misterele ei, despre nostalgia trecerii anilor, ca un duh transmis de-a lungul anotimpurilor vieţii, marcând nostalgia de un absolut nefiresc!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
