Pocruia, sat frumos la poalele Munţilor Vâlcan, situat la 30 de kilometri vest de municipiul Târgu-Jiu, judeţul Gorj, cu relief variat (munte,deal, luncă), cu o vale frumoasă, climat blând, condiţii de cultivat plante şi crescut animale, oameni harnici şi pricepuţi la multe activităţi, cu credinţă în Dumnezeu, care i-au ajutat, mii de ani, să supravieţuiască în acest spaţiu subcarpatic. Despre această credinţă mă străduiesc să scriu cele ce urmează.
1.Urme ale schitului din Valea Pocruiei
Din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, unii călugări trăiau în mănăstiri viaţa de obşte, alţii pentru mai mare curăţenie a sufletului se retrăgeau în pustietăţile cele mai adânci unde trăiau în singurătate prin peşteri şi în lipsurile cele mai mari. Aceste retrageri de bunăvoie în locuri mai depărtate de zgomotul lumii duceau la întemeierea de schituri. Datele cele mai vechi despre schiturile Tismanei cunoscute până în prezent, sunt din secolul al XVII-lea.
Din însemnările lui Paul de Alep, însoţitorul Patriarhiei Macarie al Antiohiei(27 iulie 1657), reiese că a existat un schit în Valea Pocruiei: „O sumă de schituri(din care azi, au rămas numai ruinele sau nici atâta) roiseră din trupul ei cel plin de Dumnezeu cum e plin de albine stupul, pe toţi munţii din jur. Era unul în partea Pocruiei, două sau trei spre Gornoviţa, două pe Cioclovina şi unul tocmai pe dealul Sporeşti, deasupra satului Hobiţa.” 1)
În „Descrierea poziţiunii acestei comune după chestionar”, din 1874, învăţătorul D. Popescu spune: „Tot pe acea vale sunt nişte morminţi din vechime unde se zice că ar fi fost şi o Biserică ce s-a ruinat cunoscându-se numai pristolu Bisericii”(manuscris la B.A.R.M. ss. Tomâne 226 f. 123).
Urmele schitului se află la circa 1 km, în amonte, de capul satului, în dreapta drumului, unde este traversat de Ogaşul Schitului (nume dat după schitul care a existat pe acest ogaş). Acolo există un mic platon, în prezent împădurit, unde se văd urmele unui cimitir şi ale unei biserici. Şi în prezent, deşi terenul este împădurit, se mai văd pietre, puse în trecut la capul morţilor, cât şi urmele bisericii.(Foto 1)
Tatăl meu, Alexandru Călescu (1905-1971), fost pădurar al Mănăstirii Tismana, mi-a povestit că: „Mai demult se îngropau şi morţii din satul Sohodol, care erau aduşi pe crăcană de lemn târâtă pe poteca ce exista peste râu, pe lângă primul izvor de la (Pisători), de sus, din sat, sau pe cai neexistând drumuri”.
Într-o notă trimisă de învăţătorul pensionar Matei Popescu (1900-1981), directorul şcolii în 1966, spune: „Am fost la un cetăţean de peste 80 de ani, fostul pădurar Pantelimon Guran şi la alţii pentru a culege date despre biserica de lângă Ogaşul Schitului, unde a fost cimitirul. La morţi se puneau cruci din tuf calcaros, uşor de cioplit sau pietrii. Pietrile acelea au stat mult timp, iar pădurarul n-a permis nimănui să le ridice de pe acel loc. Măsuţa care a fost pusă în altarul bisericii avea pcior şi faţă de sâgă şi se numea „Pristol”. După distrugerea bisericii care se zice că a fost lăsată în părăsire, masa aceea a rămas foarte mulţi ani şi în ultimul timp ar fi fost adusă la bisericuţa de lemn care-i declarată monument istoric.”
O altă poveste auzită de la cei bătrâni arată „Un turc ar fi prins o femeie şi a dus-o forţat în altarul bisericii, unde a violat-o. Aceasta a mers la preotul care făcea slujbă şi i-a spus ce s-a întâmplat. Preotul a mers la superiorii săi, unde s-a hotărât ca biserica să fie mutată într-un loc cu 2-3 care unde se va naşte un nou sat”.
Schitul a fost justificat prin faptul că Pocruia şi Valea Pocruiei au aparţinut domeniului Mănăstirii Tismana. Pe drumul din Ogaşul Schitului se ajungea în 30-40 de minute în Dealul Pocruiei undei existau vii, pomi fructiferi, castani şi se ajungea uşor în partea de est a dealului şi apoi la mănăstire.
Toate aceste privilegii ale mănăstirii au dispărut, de la 1864, prin împroprietărirea ţăranilor din Pocruia şi Tismana.
Au fost construite biserici în satele din jurul Pocruiei şi de aceea, poate, rolul celei din valea Pocruiei a scăzut şi apoi a fost părăsită. Se crede că această biserică a fost mutată în secolul al XVIII-lea în capătul dinspre munţi şi nu este alta decât biserica veche din Căleşti, cu hramul „Sf. Apostol Andrei” reparată din nou în 1807.
Peste râul Pocruia, în (Pogoane), există un loc cu nişte pietre mari şi urmă de ierugă unde a existat o moară(Moara Turcului), folosită de călugării schitului, dar şi de localnici. Se presupune că această moară a dispărut odată cu schitul. A rămas la circa 100 m vest, în marginea muntelui, numele unei stânci „Stăiul lui Muraru”. Se mai spune că la câteva zeci de metri, spre pădure, ultimul morar ar fi îngropat două pietre de moară.(Foto 2)
Cred că ar fi bine, ca pe plan local, să se ia măsura de a se marca terenul acesta, pentru a şti, peste secole, că acolo a fost o biserică şi un cimitir înainte de secolul al XX-lea.
1) Ion Conea şi Constantin Popescu Tismana „Tismana şi împrejurimile ei” Extras din Bul. S.R.R de geografier, Tomul L.I. Atelierele grafice SOCEC Co. S.A. Bucureşti 1993
(Va urma)
prof. Gheorghe Călescu
