„Istoria unei secunde” – cea dintâi expoziție „personală” de artă transfotografică a lui DAN ADRIAN POPESCU

660

Cea dintâi „personală” de artă transfotografică a lui Dan Popescu împrumută titlul celei mai bune cărţi de poezie a lui Adrian Păunescu „Istoria unei secunde” (cu toate cele trei tiraje date la topit de către cenzura ceaşistocomunistă – n.m.).
Într-un celebru poem, Mihai Eminescu scrisese: „Nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat?”. Iar motivul latin carpe diem îmi revine imediat în memoria (in)voluntară ca să sublinieze un ascendent vechi de când lumea.
Numai că, reactualizându-l, Dan Popescu îi speculează virtualitățile prin tot felul de tehnici transfigurative, ce tind – vorba lui Roland Barthes – spre o ordine narativă/ discursivă (a reîntoarcerii la tradiţie, la diegeza răpită de convertirea la ideogramele pasiunii de a fotografia, de a grila, de a încadra, de a decupa o spaţiotemporalitate policromă, dar şi noncoloră (în alb-negru).
În portretele lui Dan Popescu este evidentă negaţia stării înşelătoare a visului, iar arta fotografiei devine condiţie a iubirii, vădind acea strădanie sisifică de a căuta esenţa contemplării naturii, femeii, tradiţiei, peisajului, realului urban şi rural. Artistul pune în tablourile sale, deseori picturale, o valoare superioară, adică transcendentă, ca de pildă imaginea unei inocenţe suverane ori a unei tensiuni implozive. Cele două valenţe: dreptatea şi exactitatea trezesc un sentiment la fel de sigur ca amintirea, însă, precum Marcel Proust, fotograful devine şi mediator şi manipulator al unor „descrieri” care nu există întrucât sunt de o poeticitate regăsibilă ca o metaforă vie. Tehnica fotografică e o taină pe care artistul nu şi-o dezvăluie de regulă. Şi totuşi Roland Barthes sesizează această „prefacere a Fotografiei” în irealitatea imediată ce așteaptă să fie revelată de un ochi scrutător care suspendă la un moment dat o idee (un eidos), o temă, un motiv, un topos predilect, îndrăgite ca de exemplu: o ţărancă întorcându-se de la cosit, figură explorată cu o naturaleţe nostalgică, asfinţitul unui soare în spatele norilor, spuma mării undeva în Tunisia, un înger de fată simbolizând lumina şi puritatea, o corabie în port la Mangalia (ca o arcă a salvării lumii de la pieire), simetria (echilibrul), libertatea (o reculegere undeva între 2 Mai şi Vama Veche), singurătatea unei femei (de la Padeş), întoarsă cu spatele spre umanitate, diavolul de pe scara blocului (o compoziţie fotoshopată într-un program de editare), elemente de tradiţionalism resurect la Novaci, un tren plecând din Gara de Nord cu un cer stacojiu deasupra, coroanele unor copaci văzute de jos în sus într-un august pe sfârşite ş.a.m.d.
Gérard Genette definește fotografia ca pe o artă paradigmatică a regimului autografic multiplu, însă produsele ei sunt singulare (căci negativul e fireşte singular/ unic). Tehnologia fotografiei fie în diacronie, fie în sincronie, în interpretarea lui Dan Popescu, e plastică în peisajele după natură, căci trădează ispita laviului, acuarelei, frescei, grundului, guaşei, uleiului, emailului, acrilicului, varietatea pigmenţilor, a suporturilor, a ingredientelor, a instrumentelor de aplicare: perii, pensule, cuţite, degetele mari, pistoale, beţe şi stropitori cu dripping, corpul omenesc etc.
Dar de ipso et de facto Dan Popescu reinstituie eclerajul studiat în fotografia alb-negru ori expresivitatea picturală a fotografiei colorate, dar în simultaneism cu dozajul discret dintre static şi dinamic, denotativ şi conotativ, tranzitiv şi reflexiv, iar semnificanții sunt distincţi într-o sintaxă întrebătoare deasupra mesajului urgenţial; iar corpul feminin levitează între magie şi eros (pe urmele prototipial al Mona-Lisei – n.m.). Artistul-fotograf converge recele şi caldul într-un încadrament decupat cinematografic, glisând între ficţiune şi dicţiune (ori viceversa – n.m.), între precizie conceptuală şi ambiguitate funcţională sau între o abordare experimentală şi o tratare frapantă/ captivantă în cea mai aparent nevinovată instantaneitate.
Desigur că doar cele două filosofii postmoderniste îi servesc lui Dan Popescu de suport ideatic şi discursiv: fenomenologia şi hermeneutica. Fenomenologia încearcă să surprindă fără presupuneri în ce fel trăim, de fapt, tot ce trăim; hermeneutica tratează viaţa individului la fel cum tratează interpretarea unui text. Şi când citim viaţa şi lumea, înţelegerea noastră se bazează pe un substrat de credinţe (tradiţii) căruia îi suntem datori până şi pentru întrebările pe care toate artele (inclusiv cea fotografică) le pune vieţii şi lumii în complicatele lor întrețeseri.
În acest sens opera (work) supravieţuieşte lumii (world). Limbajul artei fotografice e mai special ca al picturii, poate chiar mai dificil, căci realitatea se vede ca nonfantastică. Or, limbajul estetic e prin excelenţă redundant stilistic, dar în fotografie doctrina-i mai degrabă exoterică decât ezoterică. Pasul din real în imaginar se face mai anevoios, presupunând trucuri imanent-transcendente. Operele de artă nu pot fi fructul hazardului, afirmă R.G. Collingvood, căci ele arată starea de spirit a unei persoane. Iar cea a lui Dan Popescu pendulează între fotografia făcută nu pentru a fi doar privită, ci pentru a fi citită şi fotografia făcută spre a fi literaturitate de la sine înţeleasă, de vreme ce viaţa unui om este alcătuită dintr-o serie practic infinită de clipe înlănţuite cuvânt cu cuvânt şi frază cu frază. Cel de-al treilea sens al fotografiei lui Dan Popescu este jocul în receptarea mesajelor indispensabile, fie ele optimiste ori pesimiste, fanice ori criptice, umaniste sau expresioniste.
Vernisajul expoziţiei lui Dan Popescu „Istoria unei secunde” a avut loc luni, 16 august 2021, la ora 17, la sala Florin Isuf a Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj în prezenţa familiei şi a câtorva scriitori invitaţi (printre care Lazăr Popescu, Adrian Tudor, Ileana Spineanu Morega, Spiridon Popescu, Nicolae Rădoi, Silviu D. Popescu, Ion Cepoi) şi alţi prieteni. Au vorbit directorul instituţiei-gazdă, Ion Cepoi, şi subsemnatul, în postură de cronicar de artă, apoi artistul însuşi, dublat de colega sa, Daniela Gapşea, purtător de cuvânt al C.J.C.P.C.T. Gorj.
Iată ce-a explicat Dan Popescu publicului participant la expoziţie:
„Pasiunea pentru fotografie mi-am descoperit-o la finalul clasei a XII-a, dar am început să aprofundez studiul acestei arte în primii ani de facultate, găsindu-mi talentul pentru portrete, fotografie de stradă şi nuduri. Expoziţia „Istoria unei secunde” este prima expoziţie personală, de-a lungul timpului având expuse diverse fotografii în expoziţii din ţară şi în afară. De ce acest nume? Viaţa este o înşiruire de momente trecătoare, uneori momente şi clipe încărcate de emoţie. Ce încerc eu să fac prin aceste fotografii? Să captez şi să prelungesc aceea emoţie, din fix aceea clipă pentru ca aceea secundă să poată fi văzută şi simţită şi de alţii. Un instantaneu care să povestească istoria unei secunde. În expoziţie sunt fotografii care au surprins momente din viaţa mea, toate pline de emoţii, toate cu o istorie aparte”.
„Colegul nostru, referent cultură scrisă, Dan Adrian Popescu, este cel care semnează expoziţia. Este prima pe care o realizează la sala „Florin Isuf” a CJCPCT Gorj, chiar dacă fotografii expuse în diferite expoziţii a mai avut, inclusiv la sala Palatului Parlamentului. Se spune că pasiunea pentru fotografie nu moare niciodată! Fotografia este o artă! La prima vedere nu pare nimic dificil în a face o fotografie… apeşi pe buton şi poza este gata. Maeştrii fotografiei nu par să fie de acord însă… ei se joacă cu luminile, plănuiesc imaginea în detaliu şi aşteaptă câteva secunde, minute sau chiar ore pentru ca totul să iasă perfect. Fotografiile necesită răbdare şi multă atenţie, atât din punct de vedere estetic, cât şi profesional. Îi dorim colegului nostru cât mai multe expoziţii reuşite şi, cel mai important, cât mai multe fotografii unice”, a cuvântat Daniela Gapşea, purtător de cuvânt al CJCPCT Gorj.
Cronicar de artă, Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here