Motto: ,,Tineri eminescofobi, dacă nu puteți trece peste Eminescu, treceți pe alături!” – C.D. Zeletin
Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841-m. 8 noiembrie 1907), Oradea, poet, prozator, dramaturg și umorist, a fost un animator și un organizator al vieții literare și culturale din Transilvania, prin reviste conduse de el: redactor, editor și proprietar al revistei ,,Familia”, Pesta(1865-1880), Oradea (1880-1906) și ,,Șezătoarea”(1875-1882), Oradea. A fost membru al Academiei Române. Scriitor umorist, a întemeiat revista ,,Umoristul”(1863-1866).
În toamna anului 1865, Eminescu își făcuse apariția la Cernăuți, în casa dascălului său, Aron Pumnul, aflat în ultimele clipe ale vieții. Era bibliotecar. În ianuarie 1866, Aron Pumnul trecea ,,de-al lumii hotar” căruia Mihai Eminescu îi dedică poemul “La mormântul lui Aron Pumnul”. Interesul stârnit de apariția acestui poem îl determină pe tânărul poet să trimită revistei ,,Familia”poezia ,,De-aș avea…”, care este publicată în numărul 6 din 25 februarie/ 9 martie 1866. Iosif Vulcan, editorul și proprietarul revistei ,,Familia”, ,,Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, intuind talentul precoce al noului venit, îi publică poezia sub o nouă identitate patronimică, prin impunerea numelui de Mihai Eminescu în loc de Eminovici, însoțită de următoarea notă: “ Cu bucurie deschidem coloanele revistei noastre acestui june numai de 16 ani,care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut.”
În următorii trei ani (1866-1869), Eminescu trimite ,,Familiei”, spre publicare, poeziile, 1866: “De-aș avea…”, ,,O călărire în zori”, ,,Din străinătate”, ,,La Bucovina”, ,,Speranța”, ,,Misterele nopții”; 1867: “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ,,La Heliade”;1868: ,,La o artistă”, “Amorul unei marmure”;1869: “Junii corupți” și “Amicului F.I. ”. Peste douăzeci de ani, Iosif Vulcan își va reaminti de acel moment important în istoria literaturii române: ,,Înainte cu douăzeci de ani, în o dimineață de februarie a anului 1866, redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr, care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului, ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu plăcere acele inspirațiuni juvenile. Redactorul însă își permise o mică schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine, romaniză dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele de Eminescu. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semnă apoi toate poeziile și scrierile sale în viitor”.
Mihai Eminescu a făcut cunoștință cu Iosif Vulcan la Teatrul Vechi din Arad, pe când se afla în trupa lui Mihai Pascaly, ca sufleur și copist, în august 1868. Întâlnirea a avut loc probabil în grădina Hotelului “Ardealul” sau mai degrabă în Casa lui I. Popovici-Desseanu, în care soții Pascaly și Mihai Eminescu erau găzduiți în timpul turneului, la Arad. După mărturisirea lui Iosif Vulcan, Eminecsu stătea în cușca sufleurului numai într-o cămașă de noapte, pe un august toropitor. Ce-au discutat între ei nu se știe.
Iată mărturisirea lui Iosif Vulcan: ,,O pasiune ardentă îl îndeamnă atunci să intre în serviciul Thaliei. La 1868 se angajă în trupa lui Pascaly, care în două rânduri dete reprezentațiuni și prin părțile noastre. Atunci l-am văzut pentru prima oară. Era sufletul trupei.” Thalia este muza comediei în mitologia greacă. Este una dintre cele trei Harites, simbolizând bucuria și petrecerea.
Pe la jumătatea lunii martie, 1883, Mihai Eminescu s-a reîntâlnit, de această dată, în București, cu Iosif Vulcan, cel dintâi care i-a descoperit talentul, lansându-l în coloanele revistei ,,Familia”, cu 17 ani mai înainte, prin publicarea primelor sale creații poetice. Cu acest prilej, Mihai Eminescu, aflat în apogeul creației sale, îi oferă lui Iosif Vulcan încă șapte poezii ce vor fi publicate în ,,Familia” .
Întâia din cele șapte poezii de dragoste pe care le încredințează lui Iosif Vulcan, în primăvara anului 1889, este ,,S-a dus amorul…” Iosif Vulcan , pe atunci, membru corespondent al Academiei, participa nu numai la sesiunea generală a Academiei, dar și la ședințele ,,Junimii”. ,, Când amintirile” este a doua din poeziile încredințate lui Iosif Vulcan, scrisă în două părți: elegia în prima parte, iar în a doua, diatriba violentă împotriva infidelității iubitei, pe care Eminescu n-a împărtășit-o tiparului, dar care a fost publicată postum de Hodoș și Chendi. ,,Ce e amorul?” apare în ,,Familia”, după imbolnăvirea poetului, dovadă nota ce însoțește publicarea poeziei: ,,D-l Mihai Eminescu, unul din cei mai buni poeți români, pe care cu mândrie îl avem în cununa colaboratorilor noștri, zace bolnav la București; dorim din inimă ca boala-i să fie trecătoare și în curând să ne putem bucura de accentele lirei sale”.
Înaintea acestei poezii, ,,Ce e amorul”, fusese publicată poezia ,,Adio”. Poezia ,,Pe lângă plopii fără soț…” apare în ,,Familia”, XIX, 35, 28 august/9 septembrie 1883. În același număr, în cronică, redactorul , întors din excursia Brașov-Sinaia-București, comunică cititorilor: ,,Sărmanul Eminescu! Am amintit Înainte cu câteva săptămâni că distinsul poet și colaborator al nostru, d-l Mihai Eminescu, este grav bolnav și ne-am exprimat dorința de a-l vedea cât mai curând vindecat. Durere, dorința noastră nu s-a realizat; amicul nostru fu lovit de boala cea mai înfricoșată, de alienațiunea mintală. El nu mai cântă, căci lira i-a căzut din mână. Deci astăzi orice rămășiță literară a nefericitului poet are o valoare și mai mare”.
Poezia ,,Și dacă…” a fost publicată în “Familia”, XIX, 46,13/25 noiembrie 1883.
Ca semn de recunoaștere a valorii creației eminesciene, Iosif Vulcan îi trimite din partea revistei ,,Familia” un onorariu, această faptă impresionându-l foarte puternic pe “cel mai ales între toți scriitorii acestui neam ”, așa cum reiese din scrisoarea de răspuns: ,,Mulțumesc pentru onorariu trimis-cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel: talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrității…Te asigur că a fost pentru mine o mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de îndepărtat al României, din Oradea Mare…”
,,Poetul cel mai poet”al României se simțea tot mai bolnav, așa că activitatea sa creatoare se încheie cu șase ani mai devreme de moartea fizică. Se afla, pentru tratament, internat fie în ţară, fie în străinătate , la Viena sau lângă Odesa.
Presiunile făcute de politicienii junimiști pentru a-l ajuta pe poetul aflat în suferință încep să prindă viață, mai ales după ce Mihail Kogălniceanu afirmase în ședința camerei legiuitoare: ,,Nu cred că va fi unul aici în cameră care să rămână surd și nepăsător la suferințele acestui mare poet al țării”. I se acordă o pensie viageră lui Mihai Eminescu.
La 15 iunie 1889, întraga suflare românească este îmbrăcată în doliu național. La 17 iunie, însoțit pe ultimul drum, fără întoarcere, de Titu Maiorescu, Lascăr Catargi, Th. Rosetti, Mihail Kogălniceanu și de numeroși tineri, cortegiul se îndreaptă spre Cimitirul Belu.
Iosif Vulcan, cel care îl lansase în urmă cu 23 de ani, nota în ,,Familia” : ,,Națiunea mea îmbracă doliu…Literatura noastră jelește!…Poezia română plânge! Ni s-a dărâmat o columnă, ni s-a stins un luceafăr, ni s-a răpit o podoabă…”
,,Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem , și nu e”( “La steaua”).
Mihai Eminescu va dăinui, așa cum afirma ,,Ceahlăul” prozei românești, Mihail Sadoveanu, ,,cât va suna pe lume dulcea limbă românească”.
Prin urmare, o eternitate!
Constantin E. Ungureanu
