Ion Trancău – la 75 de ani

Nu ştiu cum şi nu ştiu când, profesorul, columnistul, criticul Ion Trancău a făcut 75 de ani. Ei, nu ştiu, ştiu şi zic ca şi Sfântul Augustin: „Ştiu ce e timpul, dar nu ştiu să spun”.

Ion Trancău nu e Sfântul Augustin, dar, dacă-l vezi, te bucuri că nu-şi arată încă vârsta. Corpul îi pare bine conservat, numai scrisul se mai lasă aşteptat. A debutat nepermis de târziu, i s-a decernat un premiu meritat, la Festivalul „Tudor Arghezi” şi un altul la Atelierul „Serile la Brădiceni”.
Şi-a format mâna de comentator la şcoala „României literare”, iar cultura (meta) şi (trans) critică şi-a însuşit-o metodic, neieşind dintr-un modernism, bine temperat şi acesta.
Când se referă la câte un autor, gorjean de regulă, fiind, ca şi mine, un adept al localismului creator, se fereşte de ierarhii prăpăstioase ori de formulări tendenţioase. Dimpotrivă, atunci când totuşi ia taurul de coarne părăseşte teritoriul derizoriu al publicisticii reculese de printre rânduri, ca şi Laurenţiu Ulici, cu care a fost coleg de studii universitare, ţine o rubrică în „Caietele Columna” numită „La prima lectură”. Asumându-şi chiar şi această prevăzătoare postură de pionier într-un domeniu de întâie prospectare a operei vreunui alt comiliton de la „Columna” (o şcoală de literatură în toată splendoarea şi anvergura ei naţională/transnaţională), Ion Trancău nu uită niciodată să-i recitească pe ceilalţi critici din Gorj sau de aiurea. Oricum pe cei din Gorj îi numeri pe degetele celor două mâini, dacă pe noi doi (I.T. şi I.P.B.) nu ne socotim. Mai cochetează deci cu actul exegetic: Zenovie Cârlugea, Silviu D. Popescu, Lazăr Popescu, Vasile Ponea, Alex Gregora, Ion Cepoi, Elena Roată, Doru Strâmbulescu, Dumitru Dănău, Ion Căpruciu. Eu de alţii nu-mi mai amintesc; dacă mai sunt, îi rog să-mi scrie la „Gorjeanul” sau la „Consfesiuni” ori la „Antemeridian/Postmeridian” sau la „Miracol de Brădiceni”, publicaţiile în care-mi exercit misiunea de scriitor, prolific din necesitate ci nu din… scriibomanie.
Aşadar cele trei titluri pe care şi le-a adjudecat ca au(c)tor contemporan Ion Trancău sunt „Imixtiuni critice” (Ed. Fund. „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2011); „Un compendiu critic” (Ed. C.J.C.P.C.T. Gorj, 2012); „Ion Popescu-Brădiceni: un scriitor transmodern(ist)” (Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2013).
Prima carte poartă, pe coperta patru, patru recomandări. Gheorghe Grigurcu, cel dintâi, îl consideră „spirit incredul, scormonitor” care „refuză ideile primite, le ciocăneşte cu inteligenţa condeiului propriu”. „Ion Trancău e un intelectual în măsură a atenua gustul Amarului Târg”.
Lazăr Popescu îl vede astfel: „Ion Trancău are o relevabilă activitate publicistică, fiind unul dintre importanţii critici literari de întâmpinare. Scrisul lui evidenţiază promptitudine, fermitate şi acurateţe hermeneutică, verosimilitate, originalitate şi expresivitate în observaţii şi opinii critice”.
Prin ce anume se caracterizează stilul lui Ion Trancău? – e cazul a mă repronunţa eu însumi, după ce, cu prilejul aceloraşi „Imixtiuni critice”, la rugămintea-i, i-am redactat o pagină de succinte aprecieri, fugare şi… frugale.
Stilul lui Ion Trancău e, benefic, autoironic dar şi sentenţios, războinic; când ne avertizează din start cu o promptitudine de samurai: „Cartea pare un rezultat banal de adiţionare”. Cum Lazăr Popescu a dedicat o teză de doctorat conceptului de banal, iar Valentin Taşcu un elogiu, tresar şi mă repliez! Aflându-se constant în compania unor colaboratori de incontenstabil prestigiu, îşi arogă, cu o hâtră autoresponsabilitate, „meritul tenacităţii, prin vechime, şi al performanţei, prin convingere”. Se autosituează pe urmele lui Matei Călinescu, într-o metacritică a recitirii şi a adnotărilor augmentative ori sintetice, a jurnalului de idei. Comportamental, e un metapolemic, cordial, şi cultivă un limbaj locuţional/locuţionar, alcătuit, selectiv, cu acribie transdidactică şi metadidactică din diverse asocieri şi disocieri cu şi de diferiţii beligeranţi. Îndrăznind, forţat de context, Ion Trancău admite că „dezideratul său a fost totdeauna unul de promptitudine, niciodată justiţiar”. „Cartea” (a lui – n.m., I.P.B.) confirmă sau infirmă acest crez, programatic, prelevat din aserţiunile mereu inspirate ale lui Gheorghe Grigurcu, el însuşi (Ion Trancău adică) mânat în luptă de „un imbold grigurcofil”: „Critica nu ţinteşte oare, asemenea poeziei, depăşirea generalităţii incolore, a impersonalităţii, pentru a afirma o reacţie individuală?”
Dar celălalt model care-l determină să se manifeste este Nicolae Manolescu, deşi, acesta din urmă îl ia cam de sus pe cel de dinainte în „Istoria-i critică…” şi „la două mâini”(?!). Reproduc citatul menit să ne conducă prin labirintul „Imixtiunilor (meta) şi (trans) critice” ale lui Ion Trancău: „Criticii preferă polemica, poeţii, pamfletul(…), prima este ideologică, iar al doilea, precumpănitor, literar(…). Polemica e silogistică, pamfletul expresiv”.
În „Compendiul critic” (titlul pare „sugerat” de G. Călinescu, din virtual?!), Ion Trancău devine în sfârşit… transpersonal, în subsidiar autodefinindu-şi maniera ecriturală şi „personalizantă” fără resturi. Devine, dar se pune, devoţional şi dezinvoltural „pe (de)mascarea iluziilor literaturii gorjene (parafraza e a după cea a profesorului meu din studenţia-mi de la Craiova, Eugen Negrici, laureat, acum vreun deceniu, al Festivalului Internaţional „Tudor Arghezi”)”. „Iluziile – îl citez pe Ion Trancău însuşi – pot fi ale scriitorilor expuşi acestui comentariu din compendiul critic trancăuan, un determinativ cam bizar, semn de epigonism lucapiţuan”. „De aceea, valorile autentice pot să rămână iluzorii în provincie, dacă reverberaţiile stârnite la impactul criticii literare cu cărţile nu ajung la… centru. Nimeni nu poate contesta un anumit idilism, uneori triunfalism provincial cu totul desuet, manifestat frecvent într-o atmosferă de euforie cu ocazia lansărilor de carte”. Nimeni, într-adevăr, şi cu atât mai puţin eu, ziditor de nouă paradigmă în România şi cât de curând în Europa, pe care am închipuit-o transmodernitar. Micro-monografiile compendiale reformulate de Ion Trancău au claritatea şi clarviziunea „judecătorului” imparţial din anima Lecturnului său solitudinal şi, ipocrit, direcţional.
Mucalit cu decenţă şi severă autodeterminare faţă de referenţialul dat, se lasă fermecat (farmakonizat) de iluzia primului compendiu critic al literaturii româno–gorjene şi de cealaltă, mai narcisiacă, de a fi anticipat o utopică istorie literară a acestuia.
Monografiile sunt dedicate următorilor scriitori: Aurel Antonie, Gelu Birău, Zenovie Cârlugea, Ion Cepoi, Adrian Frăţiă, Alex Gregora, Gheorghe Grigurcu, Ion Pecie, Lazăr Popescu, Spiridon Popescu, Florian Saioc, Valentin Taşcu, Titu Rădoi, Mircea Mihăieş şi, cumva indirect, când îi abordează pe Ion Pecie şi Titu Rădoi, Ion Popescu-Brădiceni.
Cea de-a treia carte mă are ca personaj plenipotenţiar: „Ion Popescu-Brădiceni: un scriitor transmodern(ist)” şi îi succede temporal celei realizate de George Mirea (vezi George Mirea: Ion Popescu-Brădiceni, hermeneut şi poet transmodern, Ed. Napoca-Star, Cluj, 2005) şi se vrea parte dintr-un proiect critic mai amplu, distinctiv, onest şi constructiv. Reticenţa-i firească şi circumspecţia-i strategică se dezmorţeşte din „frigul lucidităţii metacritice” şi din „fixitatea principiilor clasice”. Încep, la o adică, să se hazardeze şi în transexerciţii de digitaţie, ca, de pildă, prin neobişnuitul gest, în ceea ce-l priveşte „revoluţionar”, de a-i convoca pe scriitorii gorjeni, într-un conclav de aleşi ai destinului, unde să se angajeze, pe viaţă şi pe moarte, în teribila trudă de a-i răspunde hardiavangardistului Ion Trancău la un chestionar preliminar, tematic, de zece întrebări. „Această modalitate interogativă şi afirmativă – precizează I.T., nonşalant –, desfăşurată cu veridicitate şi verosimilitate, ambele definitorii pentru realism, facilitează cunoaşterea mai profundă a personalităţii scriitorului micromonografiat şi evaluarea cât se poate de judicioasă a operei sale”.
În enunţata şi anunţata poli-aventură micromono-graficientă, mi se vor alătura şi alţii: Gheoghe Grigurcu, Lazăr Popescu, Florian Saioc, Nicolae Dragoş. Prevăd o întreprindere viguroasă şi riguroasă, căci cred, netemător, în puterea de muncă a lui Ion Trancău, un istoric, critic, cercetător, publicist şi dascăl exemplar, capabil să frazeze limpede, să destructureze şi să restructureze… dizident anumite obsesii proprii, sau simptomatice în eon, apt de un profesionalism integralist şi probând consecvent o seninătate gravă şi discernământ reflexiv.
Ion Trancău nu se dezminte niciodată, nu renunţă la propriile „fantasme” (ca de pildă „realismul”, „fidelitatea tranzitivă”, în pereche complementară cu „infidelitatea reflexivă”), însă înainte de toate studiile sale dezvăluie un arhitextualism tulburător, un bagaj de lectură de specialitate impresionant şi pe verticală / şi pe orizontală.
Cert lucru: Ion Trancău are geniul metahermeneutic şi prospeţime a unei expresivităţi ample şi profunde; are viziune corporalizată în idei într-o perpetuă mişcare. Şi fericit aspect: acelaşi Ion Trancău are, uneori, aplicaţii sintetico-analitice monumental edificate într-un comparatism funcţional, de pildă, în cazul aşezării în oglinzi faţă în faţă a operelor lui Tudor Arghezi şi Urmuz şi căutându-le celor doi scriitori nonconformişti „afinităţile elective, la fel de fortuite, dar substanţiale şi inelectabile”.
Paralela Arghezi-Urmuz îi aduce în plus lui Ion Trancău şi nota de reîntemeiere europeană a notorietăţii lui Tudor Arghezi („Tudor Arghezi trebuie şi merită să fie prezentat ca un scriitor total, în sensul steinhardtian al sintagmei, complet, cultivând pe orizontală toate genurile literare, ca poet, prozator, dramaturg, fervent şi temut publicist. Scrierile lui n-au cunoscut niciodată, în perioade literare revolute, nici acum nici în tranziţie, periclitarea de a intra în penumbră sau în perempţiune estetică, valabilitatea şi actualitatea lor menţinându-se în posteritate pe verticalitate artistică”), dar şi a celebrităţii lui Urmuz („Proza lui Urmuz, în aparenţă inaccesibilă şi stupefiantă, ne poartă, mai ales prin ipostazele de homo fictus, într-un teritoriu halucinant, prin regnurile vegetal, animal şi anorganic”) în general postume.
Ion Popescu-Brădiceni