Pe scriitorul şi criticul literar Ion Popescu-Brădiceni l-am cunoscut din perioada anilor ’80, când era tânăr jurnalist la Gazeta Gorjului. Pasionat şi fin cunoscător al literaturii şi un maestru al condeiului, acesta răsucește cuvintele ca pe o suveică printr-o ţesătură ce s-ar putea să fie chiar vălul Mayei. În cursul activităţii sale scriitorul columnist, a iniţiat şi festivalul „Serile de la Brădiceni”, atât de benefic poeziei române, şi este meritul domniei sale de a fi promovat mulţi poeţi din Gorj şi nu numai. Ca reprezentant al curentului transmodernist, s-a impus prin apărarea valorilor culturale ale Gorjului şi s-a dovedit un urmaş demn al magistrului/profesor Titu Rădoi, cel care a înființat în Gorj cenaclul literar „Columna”, şi al secretarilor acestui cenaclu, Ion Cănăvoiu şi Nicolae Diaconu. Opera sa lirică, epică, critică sau eseistică a mers pe un drum ales, pavat cu nestemate literare şi s-a impus încet, dar sigur, apreciindu-i-se întreaga sa activitate literară şi fiind primit ca membru în Uniunea Scriitorilor din România. Astfel, ideea macedonskiană că „poetul e un rege şi merită un tron” s-a dovedit a fi viabilă şi în cazul scriitorului – profesorului universitar Ion Popescu-Brădiceni. De fapt, lumea scriiturii lui este o adevărată bibliotecă plină de autenticitate primită cu braţele deschise de către viaţa literară, profund studiată şi apreciată de critica literară.
Noul volum de versuri „Florile râului” vine să mai adauge o filă în panoplia literaturii române. Cred că putem vorbi de o ars poetica expresionistă – transmodernistă în mare măsură. Prieten cu arta şi filosofia, cu Sofocle, Euripide, Socrate, Shakespeare, Eminescu, Blaga, Augustin Doinaş etc., firele creaţiei sale curg în adâncime, trecând prin tipare eminesciene, blagiene, argheziene şi uneori bacoviene. Firea poetului, fin şi direct, ni se înfăţişează chiar din prima poemă a acestui volum:
Poezia, Domnilor Poeţi, e o permanentă
invenţie a omului / ea creează măcar
o poziţie a unui om într-un peisaj,
la umbra căruia Adam şi Eva s-au
dedulcit la sex şi extaz ca zeii
Greciei ori ai Romei sau ai Daciei
zamolxiene. Drept urmare, luaţi aminte!
(O simplă conferinţă publică)
Scriitorul Ion Popescu-Brădiceni este precum organistul peripatetic, sezonier în Aletheia, cuprins de un fior tragic, metafizic. El transcende din lumea paradisiacă în cea luciferică şi s-a obişnuit cu jertfa supremă.
Comiţi saltul din cunoaşterea paradiziacă
în cea luciferică. Lumina şi
întunericul în geneza lor reciprocă
precum nucleul de aur
în rouă, precum perla în
cochilie, precum respiraţia
Domnului într-o omilie
îţi excită imaginaţia.
(Organistul peripatetic)
Versuri de o sensibilitate deosebită ne prezintă firea enigmatică a poetului care trece prin întuneric şi lumină, reuşind să recicleze spumele cuantice ale creaţiilor sale. În poeziile lui, la fel ca şi la Heidegger, lumea devine transparentă când îl vede pe Dumnezeu. O viziune autentică şi panoramică exprimă poetul în creaţiile sale, la fel ca şi Lucian Blaga în Trilogia culturii, făcând referiri la culturi diferite de cea proprie, pentru a putea teoretiza cât mai complet diferite concepte. El analizează lumea reală de astăzi, care a traversat o perioadă grea, plină de suferințe şi umilinţe. Totul depinde acum, mai mult ca oricând, de atitudinea fundamentală a omului.
Oraşul păruse să iasă victorios.
Însă nenorocirile se ţinuseră lanţ.
Populaţia murise de foame, rămasă
fără nici un şfanţ, fără nici o para.
Se rugase zadarnic la zeii cei nemuritori:
la Zeus, la Zarathustra, la Zamolxis, la Ra…
Pandemia îşi făcuse mendrele
fără milă, din ce în ce mai ostilă.
(Din Valea Iadului)
Matricea stilistică a autorului nostru parcurge imaginile literare de la cele posibil compatibile la cele aparent disjuncte ale culturii naţionale, la cele exotice, pentru a realiza un periplu gradat. Limbajul se joacă de-a compromisul, împingând visul într-o realitate dublă, eliberată de orice convenţie şi vorbeşte cu super ego-ul său printr-o altă lume:
…Tu pe unde rătăceşti,
superegou al meu? Plutirea pe ape
va reîncepe în Hyperionia mult
prea târziu. Vei fi trecut deja de
fruntariile către Fiinţă, ca Anaximene…
de nu te va omorî dihonia…
(Note de subsol, Dihonia)
La fel ca şi cultura Greciei, cultura României, parte a spaţiului geografic european, îşi configurează o matrice stilistică aparte (independentă), temporalitatea aşezând-o în forme total diferite la baza a ceea ce înseamnă cultura europeană al cărei fin cunoscător este scriitorul Ion Popescu-Brădiceni. De asemenea, scriitorul nu uită să ne precizeze că „în Politeia, arta, filosofia, stilul, retorica, frumosul, etica, Ideea şi Aletheia fost-au finalmente în Templu consacrate”.
Iată că în poeziile scriitorului nostru regăsim imagini din spaţiul cultural elen, fapt ce dovedeşte că el a studiat filosofia şi literatura greacă şi este un cunoscător al patrimoniului spiritual cultural elenistic. Aşadar el apreciază şi asociază cultura elenă cu mai multe culturi ale lumii care au influenţat „homo universalis” (omul universal) sub o formă sau alta. În „Antipoem de strictă actualitate”, într-un stil infrarealist prezintă România de astăzi, în care toate sunt făcute prost, iar eliberarea din imbecilitate e încă departe.
…Neomarxiştii şi extremiştii
vor să schimbe lumea, care
de-atât capitalism, de-atâta globalizare,
de-atât corporatism, a început să
putrezească lent, dar fără scăpare…
(Antipoem de strictă actualitate)
Autorul ne prezintă societatea decadentă de astăzi, care influențează cultura, economia şi este limpede că planeta trece printr-o cumplită dezumanizare:
Nimeni nu mai înțelege nimic. Orice mit
sucombă sub şenilele demagogiei demente.
Nici o politică nu mai e credibilă, căci
resorturile i-s ruginite, iar mecanismele
crapă neputincioase…
(Antipoem de strictă actualitate)
Ca un observator politic experimentat, scriitorul reuşeşte să prezinte situaţia actuală geopolitică a popoarelor care nu mai acceptă să le fie terfelite demnitatea şi adevărul. Poezia este un har, iar scriitorii de multe ori nu găsesc cuvintele potrivite şi credem că este imposibil să descriem o anumită situaţie ori un anumit personaj uneori. Ion Popescu-Brădiceni ne învaţă, ca şi Wittgenstein, că nu este aşa. Dacă este înţeleasă din punct de vedere uman, poezia este explicabilă într-un mod corect. Aşa cum nu este posibil ca noi să gândim obiecte spaţiale în afara spaţiului şi obiecte temporale în afara timpului, tot aşa nu ne putem gândi la nici un obiect în afara posibilităţii conexiunii sale cu ceilalţi (Wittgenstein)
Chiar dacă poetul nostru este o persoană greu de înţeles, închisă în propria sa lume, trebuie să înţelegem că nu este singură. Conexiunile, relaţiile sunt foarte importante în literatură, şi aceasta se observă în creaţiile literare ale domnului Ion Popescu-Brădiceni.
Astăzi nu mai poţi fi boem, deşi firea ta îţi
porunceşte să, câteodată plângi,
rătăcit printre flori-de-nu-mă-uita,
pierdut printre cupele cu vinuri impure.
(Arc double)
Întotdeauna creatorul literar are legătură cu lumea din care el provine, pentru a putea să-i permită cititorului să se identifice cu personajele şi cu evenimentele pe care le descrie. Autorul nostru ştie foarte bine aceste lucruri şi reuşeşte să o facă cu acurateţe, folosind fenomenul empatetic şi rescriind realitatea. Ca un adevărat magician recurge la filosofia şi la filosofii greci, mai ales la Socrate, Platon, Aristotel, şi o face foarte uşor, dovedindu-şi astfel şi cunoştinţele sale filosofice prin care reuşeşte să transpună realitatea de astăzi şi, ca un cavaler, îl invită pe Aristotel la un ospăţ cu vin de pe-o Arcă Metanoe, iar pe Platon îl invită să dezlege zeii de nemurirea lor nătângă, pentru a-o învăţa să râdă, să plângă, deci să trăiască în lumea reală, pământeană.
În volumul de versuri „Florile râului” poetul descrie omul şi îndoielile sale, la fel ca şi Tolstoi în „Război şi pace”, roman în care descrie un om căruia sensul vieţii i-a devenit clar după îndelungi îndoieli. I.P.B. relevă faptul că a venit vremea ca poetul să se scuture de supliciul realului şi să izbucnească precum un vulcan:
Poete, e vremea să te scuturi de supliciul realului. E
vremea să izbucnești precum un vulcan. E vremea
gheizerelor şi a fântânilor arteziene.
(Raza ochiului)
Scriitura din această carte depăşeşte prejudecata că poezia ar fi un har venit de la Dumnezeu şi trebuie primit cu pioşenie. Credem că, dimpotrivă, în post- şi transmodernism trebuie să percuteze (auto)ironia, umorul, satira, atitudinea civică tranşantă. Creaţia domnului I.P.B. se află într-o revigoratoare densitate de teme, motive, toposuri, idei şi trebuie să precizăm că descrierile de interior ori de exterior se menţin în zona unei melancolii bacoviene profunde şi, în definitiv, misiunea oricărui scriitor ce-şi respectă statutul rămâne constantă în transtemporalitate.
Pasărea îşi asumă zborul,
să plutească pe sub norul
precum o corabie.
(Lacul lor)
Uneori arghezian, alteori bacovian, în cartea „Florile râului” autorul foloseşte un limbaj poetic ce şochează cititorul prin ludicul metacuvintelor create şi folosite cu abilitate şi măiestrie, făcând dovada unei culturi solide, dobândite de-a lungul timpului, folosind expresii poetice de o frumuseţe deosebită, reiterând cu demnitate gestul cercetătorului care se aventurează mereu pe noi terenuri transretorice, metalingvistice şi metahermeneutice. Văzduhul poeziei are, la I.P.B., o cu totul altă dimensiune şi ne prezintă un scriitor aflat în apogeul creaţiei sale:
Şi cum biblioteca se răsfrânge în
polenul unor crini
deschişi ca nişte răni,
brusc te înlumini,
(În zadar)
sau:
În oglindă: transpoziţii
ale fiinţei mele mute.
Simţurile mi le ascute
gresia lui Dumnezeu.
Scriitura lor sunt eu?
(Gresia lui Dumnezeu)
Ca şi Heidegger, având nostalgia meleagurilor natale, I.P.B. a cules tot ce este mai frumos din Grădina sa (-)de mentă şi ni se înfăţişează ca un scriitor şi critic literar complex, fiind cel mai de seamă reprezentant al literaturii columniste, transmoderniste, şi una dintre personalităţile marcante ale literaturii şi culturii din Gorj şi din ţară.
Poetul este deopotrivă înger şi demon
pe care, în fiecare zi de la Dumnezeu, se chinuie
eroic să-i ţină într-o ideală concordie.
(Geneza postapocaliptică)
Poetul este purtător de stea, născut în acelaşi spaţiu mioritic ca şi Constantin Brâncuşi, iar opera sa literară este genial împletită cu firele cele mai trainice ale sensibilităţii noastre moştenite de la străbuni, iar creaţia sa individuală se contopeşte cu a unui neam întreg. Pe aceste meleaguri mioritice – brâncuşiene I.P.B. dăruieşte semenilor săi creaţiile sale, pentru că în aceste ţinuturi paradisiace îşi petrece existenţa, exprimându-şi durerea, tristeţea, ironia, dar şi bucuria pură, toate guvernându-i destinul în ţara lui Zamolxe.
Mircea Tutunaru
