Ion Popescu-Brădiceni – Rob la poezie

744

Ion Popescu-Brădiceni (n. 1954), despre care Ion Cepoi afirma că „este ultimul mare simbolist român” („Gorjeanul”, anul VII, nr. 1797, 9 februarie 1996), vine în întâmpinarea cititorului cu „o carte, pe cât de insolită, pe atât de originală”, presărată cu „o poezie stranie, plină de simboluri şi însemne vechi” (Liviu Ioan Stoiciu, coperta IV, „Ars poetica transversalia”, Editura „Scrisul Românesc”, 2013), care incită şi îndeamnă la meditaţie.
Doctor în filologie şi în hermeneutica literaturii, cu un palmares de invidiat şi cu o experienţă de o viaţă în domeniul Literelor, membru al Uniunii Scriitorilor din anul 2020, acest autor plin de entuziasm şi originalitate nu oboseşte să ne surprindă cu roadele sale încărcate de sevă, de pe ogorul cuvântului. El ne propune o nouă „Doctrină Transmodernistă”, mizând pe „străluminările din frumuseţea Noului Stil”, în care „sacrul şi profanul se infuzează reciproc cu arcele voltaice ale expresivității dublonoetice, voluntară şi involuntară, adică spontană” (după cum el însuşi declară).
În volumul la care facem referire (Rob la poezie, Editura PIM, Iaşi, 2020), alcătuit din 12 cicluri cu titluri interesante şi sugestive, fiecare în parte constituind o metaforă în sine sau o imagine criptată (Coline de jar; În limba cea poezească; Litanii pe rug; Spiritul creaţiei; Sonete de vacanţă; Poemul emergent din halou; Poeme ţesute în războiu; Douăsprezece dezvoltări ale unor metanostalgii până acum ţinute secrete; …Şi douăsprezece răsfăţuri într-o limbă poezească din Regatul Criptofaniei; Întoarcerea stilului; Metamodelul unui poem planând, transfinit, peste lotuşi, lauri şi lepidoptere; Simbol şapte), se răsfaţă circa 80 de poeme încărcate de un lirism matur, împănate, pe alocuri, cu grafica inedită a lui Petru-Ilie Birău. Spre final, regăsim trei Addenda, ce conţin câteva (micro)poeme ale autorului, unele fiind traduse în limba rusă de Valeriy Ţîbulenko, iar altele în limba engleză de Dan Adrian Popescu şi Silviu Doinaş Popescu.
Călător într-o lume imaginară (sau nu), populată cu personaje/imagini mitologice, lume în care „Politica devenise un fel de ciumă,/ lepră, cancer ideologic, pandemie/ de coronavirus”, unde „Vrăjitorul cu mantia înstelată mă vizita/ o dată la şapte zile, când mă invita/ la ceremonia de reiniţiere/ a tribului în legislaţia/ şerpuitoare” (Vânt dinspre Hiperboreea), poetul renunţă la conexiunea sa cu orice formă de guvernare, în favoarea „însămânţărilor de toamnă,/ în regatul lui Cyrus”. Asemenea unui Robinson Crusoe al timpurilor străvechi, el îndură singurătatea „ca un stoic”, într-o „colibă în pădure”, pictându-şi „pe un vas minoic” „o figură de om”, pentru a-i fi partener de conversaţie în domeniile sale de interes („filosofie şi alchimie”). „Momentul” este prielnic eului liric pentru a se ocupa de „propria interioritate”, asemenea lui Enkidu, protagonistul poemului antic Epopeea lui Ghilgameş, ce trăia retras, departe de orice aşezare omenească. Referirea la şarpele Ouroborus, simbol al unității primordiale, denotă preocuparea autorului pentru spiritualitate, pentru depăşirea limitelor percepţiei umane, pentru înţelegerea „funcţionării” ciclului fără sfârşit al timpului şi spaţiului cosmic. „Vizita” la şapte zile a „vrăjitorului”, amintită anterior (şapte fiind considerată „cifra lui Dumnezeu”), poate semnifica tocmai crearea unei relaţii a poetului cu divinitatea, ziua a şaptea reprezentând ziua în care Creatorul a început să „construiască” lumea psihică/spirituală.
Preocuparea/interesul pentru metafizică (şi nu numai) transpare (şi) din poemul Aici, în TransImaginaria, unde fântâna (ce simbolizează regenerarea şi purificarea fiinţei, tinereţea sau nemurirea spiritului) şi măslinul (simbol al păcii şi al purităţii) sunt motive de care autorul ţine seama în coordonarea mesajului său. El se consideră „poetul de circumstanţă”, „Scribul şi Alchimistul” suspendat pe „podul” înspre (i)real, ce intenţionează să (re)instituie, într-o lume fictivă, „dreptul la metafizică” (cu ajutorul unui „nomotet” din vechea Atenă), care să îi confere (ne)norocul de a se stabili pe o corabie de „pe genunea memoriei”, acolo unde este (uneori) locul creatorilor de frumos.
Ion Popescu-Brădiceni (îşi) aminteşte cu nostalgie, în unele versuri ale poemelor sale, de părinţi („mamele sunt zâne la sărbători”) şi/sau de strămoşi (în „scrisorile străbunului meu/ şi ale bunului meu din/ cele două războaie mondiale” „strălucesc în lacrimi logostele”) – O contemplaţie eleutherică; se retrage în sine şi „recad(e) în contemplare” („mi-e sinea-mi oarbă adăpost”), rememorându-şi viaţa asemănătoare strugurilor „zdrobiţi în teascuri” şi continuând să-şi ducă la îndeplinire scopul pentru care a venit pe pământ („Condeiu-şi prinde-n zeu cerneala/ dar îmi rămâne mie fala/ de-a-i fi proiectul futurist” – Sonet fantast în EU răsfrânt păgân deloc însă nici sfânt; „degustă” solitudinea menită artizanului cuvintelor atunci când timpului îi place „să facă risipă” („Singurătatea-i ca o ciumă…/ …când insula ţi-e pustie,/ nicio paideumă/ nu-i dă nobleţe”) – Noi feţe; „vede”/simte cum „Puterea Cuvântului” înalţă „coline de jar” „deasupra mormântului”, iar „Gându-mi temnicer” urcă „de-a dreptu’ în cer”, pentru a deschide calea „atâtor nescrise/ viziuni şi vise” – Coline de jar; este martorul iubirii dintre Ana şi Grigorie, Ana fiind „fecioara din vis” şi „logodnică de-a pururi”, iar Grigorie, „Cel Ales”, care „fusese trimis/ s-o scoată din istorie” – Înfricoşată, frumuseţea; este (şi) martorul propriei iubiri pentru Eleonor, „tandră minune”, cântăreaţă „în barul depravat, imund,/ unde îmi beau până la fund/ paharul cu amărăciune” – Eleonor; alege ca, după moarte, după ce-şi va fi isprăvit „captivantul roman al mântuirii deşarte”, să „convorbească” cu iubita „numai în limba cea poezească” – În limba cea poezească etc. În Noua condiţie a demiurgului, poetul defineşte în manieră proprie expresionismul, ce reprezintă, în viziunea sa, „o paradigmă/ literară încă la modă/ (chiar şi în templu ori în pagodă)”, împărtăşindu-ne totodată că „eul meu/ creşte în-de-sinea sa un ditamai/ balaur cu coada de aur/ cu solzi de argint”; balaurul simbolizează, probabil, în cazul de faţă, dualitatea, faptul că răul încearcă să pună stăpânire pe fiinţa umană (pe autor), dar se ştie că, de obicei, forţele malefice pierd lupta în favoarea binelui şi a dreptăţii (dacă se întâmplă astfel în poveşti, de ce nu s-ar întâmpla şi în poezie sau chiar în realitate?). Impulsul erotic şi efectul incredibil pe care iubita cu „trupul ca o vioară” îl are asupra sa se remarcă (şi) în poemul Ai, ea cânta, dovedind că iubirea poate naşte în noi, la orice vârstă, manifestări nebănuite: „sânii ei alăptau ochii mei/ cu constelaţii de hieroglife/ şi logostele”, moment în care „mă topeam pe dinăuntru/ ca un athanor de alchimist/ iconoclast” şi, „deşi aparent trist”, „spiritu-mi sălăşluia în/ străvechiul Eden”. Chemarea iubitei are ecouri adânci în inima poetului, chiar dacă romantismul desuet nu pare a fi punctul său forte: „Vino ca-ntr-un joc nebun,/ eu o flacără cu fum,/ tu perdea de borangic,/ vălul iar să ţi-l ridic,/…/ să te celebrez năuc” (Cucul).
În Sonetul de noapte, poezie cu aspect de epitaf, autorul (ne) vorbeşte despre ipotetica sa moarte, un moment nefericit, în care tristeţea generală se răsfrânge şi asupra aştrilor, dar „îndulcit” de prezenţa iubitei, ce „mă plânge întruna”: „ce noapte-albastră, ce moarte grea./ Mă înăbuş în sicriul cu catifea/…/ de sus, de pe cer, dispăruse Luna,// sora mea…”. Tot ideea unei morţi prezumtive este exprimată într-o altă poezie (Metafore cu gust d’elixir), însă pe un ton detaşat, ce denotă acceptarea fără rezerve ori angoase a condiţiei de muritor: „De voi muri cândva, să nu te sperii./ Se va-ntâmpla aşa: o să înceapă/ să curgă fulgerat un râu alături./…// Un şarpe se va-ncolăci de-ndată/ pe trupu-mi rece. Pielea lui avea-va/ nu solzi, ci strălucind diamantin,/ metafore cu gust de elixir/ alchimic, mantic, declanșând delir/ şi-o fantasticitate clandestină”. Simbolul şarpelui, prezent în mai multe poeme, sugerând renaşterea sau moartea, transformarea sau viaţa de după părăsirea corpului fizic, indică (din nou) interesul poetului pentru aspectele oculte ale existenţei, pe care nu se sfieşte să ni-l împărtăşească şi nouă.
Schimbând iarăşi „macazul”, autorul se declară transmodern şi îşi asumă acest lucru, fără cea mai mică urmă de îndoială sau de modestie: „Aşa să ştii: sunt transmodern!/ Doctrinele prin ciur le cern./ De vrei să înţelegi, e bine: nu-s trântorul de la albine.// Sunt zeul lor vernacular/ dar le dau ritmul tot mai rar/ căci ele însele-şi discern/ şi-acest nou etos transmodern”. Poetul căruia îi „curge-n vine însuşi Cerul” (Etos transmodern) ne mai dezvăluie faptul că „Pe dinăuntru Poemul e însuşi frumos”, fiindcă „Are o metafizică de sine stătătoare” şi „Se bucură de apariţia vieţii pe pământ”, dar şi pentru că în el (în poem) „se locuieşte ca-ntr-un Uter muzical metaforic” (Hubloul şi Entelecheia). Tot acest poet „transmodern(ist), vesel ori trist, autist ori perfecţionist” afirmă, cu siguranţa celui ghidat de experienţă: „Calea e înscrisă deja în noi, iar noi abia de mai explorăm nuanţele infinitezimale”. El poartă o „conversaţie” cu eul, dându-i sfaturi şi/sau certându-l, după cum îl îndeamnă intuiţia/situaţia: „Eule, am zis că te iert? Nu te-am iertat. Tu, dirijorule al unui mare concert, dacă dormi pe un pat de viziuni, nu-ţi trăda partea nevăzută de fiinţă… Şi te porneşte să-ţi construieşti Casa Sufletului, cea nouă: CARTEA. Ca un principiu că eşti între lacrima sărată şi străvezia rouă” (Trei monologuri palingenezice).
Din volum mai aflăm că „în Republica Poeţilor Transmodernişti deocamdată important este să birui monştrii retrimişi de zei pe lume. Mai exact, de către antizei, cu cercei de platină în urechi, cu belciuge de aur în nări” (Viţa panorfică), sau că „suprarealismul îmi/ zguduie (t)umorile,/ îmi tranzitează spre neant/ paradigmele demiurgice şi valpurgice”. Acest curent literar apărut în Franţa (suprarealismul), în prima jumătate a secolului XX, capătă, în percepţia lui Ion Popescu-Brădiceni, conotaţii specifice: „Azi suprarealismul/ cu jocul său de umbre/ se-ntretaie, pe o /plajă cu nisipul de aur, cu transmodernismul,/ ca să reîntemeieze/ poesfera cea vie/ precum o cântare/ de ciocârlie” (Doamnelor şi domnilor). Autorul se consideră diferit, prin felul său de a scrie, de confraţii săi („Iar condeiul meu isteţ/ dă cuvintelor nou preţ/ adăstând de când îl ştiu/ doar în stilu-mi cu burghiu.// Am decis să-mi fac armură/ dintr-o veche scriitură” (Timp interior), mărturisindu-ne că „O parte din mine, străvezie” este „povara cuvântului” (cap. VIII, p.121) şi că limbajul său poetic „se adapă” din „Focul sacru” care „ascunde în sinele său Fântâna cu apă vie” (idem, p.122). În ce priveşte poezia, el are câteva sfaturi interesante pentru cei doritori să-şi încerce condeiul în această direcţie: „Lăsaţi poemul să se scrie el./ Nu-i porunciţi fatidicul model!// Îşi ştie bine drumul glorios! Condeiul său a fost cioplit din os// dantesc, bodlerian ori barbian./ Lăsaţi-i lui proiectul suveran/ peste limbaju-ntruna-nsămânţat/ să se dezvolte-n cerc, dar şi-n pătrat” (Întoarcerea stilului).
Socotind că viaţa „E o insulă neputincioasă/ într-un infern de foc şi de pucioasă” (aşa cum o denumeşte un „zeu trist” în poemul Sonet întors), autorul, care iese „ca şarpele” „din luciul apei sufletului meu de ne-nţeles”, se consideră, cum spuneam mai devreme, un „constructor de stil transmodernist”, departe de a fi „trist şi contemplativ”, ci „activ”. El continuă a „transgresa propriul mileniu”, dându-se „pe sine hrană crocodililor sociopolitici, apoi mafiei de critici”, „Veşnic flămând, ispitit de Marile Cărţi (Tratatele de Magie şi de Alchimie)”, neîncetând a-şi urma „Iluzia ageră cum o panteră, supusă ca un cal de tracţiune” (cap. XI, p.159, 160, 162).
În ce priveşte modul de a compune, poetul ni se confesează cu sinceritatea celui care nu are nimic de ascuns: „Îmi construiesc poemul,/ de fiecare dată,/ la altă streaşină/ de cuvânt” (Addenda II, p.196). Solitudinea este pentru el binefăcătoare, de această dată, este (ca) o poartă pe care se reîntoarce în sine însuşi sau în braţele Creatorului, atunci când are nevoie de intimitate sau de sprijin: „Să fii singur. Să te bucuri de singurătate. Să-ţi răcoreşti fruntea c-un snop de apă înrourată. Între atâtea tentaţii, să te preocupe doar Noua înfăţişare a Mântuitorului” (idem, p. 200). În poemul care dă titlul volumului (Rob la poezie), poetul „vede” singurătatea ca pe o regină, căreia „i-aş deschide poarta/ de-ar fi mai întâi/ în propriu-mi iris”, conştientizând că „viaţa-i o transfigurare/ Şi soarele din sânge-ţi curge/ spre fluviile demiurge” (Sonet al Tronului-de-lumină).
Am mai putea selecta şi alte versuri reprezentative pentru stilul aparte al acestui autor insolit, dar lăsăm cititorului plăcerea de a le descoperi şi a le interpreta în manieră proprie. Alberto Manguel, scriitor de origine argentiniană, susţinea că „Fiecare cititor inventează în urma lecturilor, ceea ce nu-i acelaşi lucru cu minciuna” şi că „nu toate puterile cititorului sunt binefăcătoare”. El poate să pună „în valoare revelaţiile” unei lecturi, dar, în acelaşi timp, poate „să distrugă sau să încerce să distrugă viaţa paginii”, „poate să şi mintă, subordonând cu bună ştiinţă textul unei doctrine, unei legi arbitrare, unui avantaj personal…” (Istoria lecturii, Editura Nemira, Bucureşti, 2011, p. 331). Noi sperăm că, prin această prezentare, am reuşit să incităm interesul celor care au avut curajul să păşească pragul lumii ascunse între coperţile volumului şi că niciun „interes ascuns” nu le va umbri lectura, ce (abia) aşteaptă să i se descopere noi semnificaţii. Dacă ascultăm îndemnul lui Arthur Rimbaud de a citi „literal şi în toate sensurile posibile”, ne mărim şansele de a ajunge la înţelesurile ascunse în broderia versurilor, care nu trebuie să coincidă neapărat cu ce a dorit autorul să transmită. Poate tocmai acesta este farmecul unei lecturi, că ea stârneşte imaginaţia şi capacitatea de a „improviza” a cititorului cu materialul autorului, pe care îl trece prin „sita” propriei percepţii.
Mircea Eliade susţinea că un scriitor bun este acela care îl ridică pe cititor la nivelul său, nu cel care coboară la nivelul acestuia (Scriitorul şi publicul său, 1935, p. 91). Este un motiv în plus să ne dorim să decriptăm (toate) simbolurile din cartea de faţă, chiar dacă, iniţial, ne-am putea simţi descurajaţi de avalanşa de termeni mai puţin uzitaţi sau chiar inventaţi de autor. Dacă ar fi să ne luăm după Umberto Eco, care afirma că „Nimic nu este mai deschis decât un text închis. Doar că deschiderea lui este efectul unei iniţiative externe, a unui mod de a întrebuinţa textul, nu de a fi întrebuinţaţi de el…” (Lector in fabula, Editura „Univers”, Bucureşti, 1991, p. 90), am putea considera că este facil de pătruns mesajul (tuturor) poemelor. Şi poate chiar este, pentru cititorul ce are răbdare să găsească „cheia” lumii interioare a poetului, unde el se retrage, din când în când, pentru a medita la temele existenţiale.
Revenind la transmodernism, se spune că acesta transcende modernismul, ducând poetul/cititorul într-o altă stare de existenţă. Ion Popescu-Brădiceni declară că, „prin acest volum, noua paradigmă transmodernistă îşi consolidează bazele”. Cartea „elucidează, după Ordinul lui Orpheus (Editura PIM, Iaşi, 2018), câteva aspecte esenţiale ale statutului privilegiat al discursului poetic”, căci în viziunea sa, „poezia e un discurs lirico-narativ, de a(l) cărui fond, formă, structură şi interioritate relaţională” s-a ocupat îndeaproape (în „Journal of Romanian Literary Studies”, Issue No. 21/2020, p. 60-71). Câteva voci contemporane, printre care Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Theodor Codreanu, Spiridon Popescu, Lazăr Popescu, Adrian Frăţilă etc. l-au asigurat că Rob la poezie „este o carte de excepţie”, a cărei idee constă – după cum susţine autorul – în „reechilibrarea, în matriţă niceeană, a orficului cu dionisiacul şi a limbajului tranzitiv cu cel reflexiv, în conformitate cu mai vechea teză a lui Vianu”. Autorul mai afirmă că are ca obiectiv, în versurile sale, „contopirea obiectivităţii cu subiectivitatea, adică a eului individual cu cel social şi a erotismului cu metafizica”, în „cuvinte specifice, descifrate doar de iniţiaţi”, după cum completează Liviu Ioan Stoiciu. Nu ne mai rămâne decât să-l felicităm şi să încercăm să-i pătrundem în întregime misterul, pentru a-l cunoaşte îndeaproape, a-i asculta gândul şi a-i simţi sufletul (sau invers)…
Camelia Ardelean (Deva, 16 august 2021)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here