Ion Popescu Brădiceni OGLINZILE LUI HERMES – Sonete către patrie la un veac de la Marea Unire

131

1. Un nou mod de a fi în lume
Acest volum de sonete al domnului Ion Popescu Brădiceni este unul autoreflexiv cu note personale în care sunt subliniate contururile realităţii poetului alături de faptele de eroism cotidian. Primul sonet publicat de poetul Ion Popescu Brădiceni datează din anul 1983 şi se intitulează „Sonet la Arghezi”. Conştiinţa cuvântului artistic şi drumul propriu în poezie ii sunt recunoscute încă din anul 1996, primind un premiu naţional pentru ciclul poetic „Extazul păsării de rouă”. Volumul de debut al său, „Sufletul grâului” din anul 1989, este originea unei lungi linii creatoare păstrată după cum putem vedea şi în acest minunat volum de sonete. Evoluţia poetului sub destinul arghezian este una remarcabilă, întrucât acesta creează sonete noi prin forme şi idei ce pornesc pe un drum nestrăbătut şi de alţii. În cele peste 150 de sonete se regăsesc, de asemenea, accentuate ipotezele unor mari giganţi ai gândirii cultural – filozofice, lucru remarcat de asemenea de universitarul Nicolae Brânzan într-o prefaţă bine prezentată din punct de vedere critic dar şi analitic. Potrivit marelui filozof francez Jean-Jacques Rousseau, totul e bun când iese din mâinile creatorului şi totul degenerează când e în mâinile omului. Această opinie este dezbătută de domnul Ion Popescu Brădiceni, care dovedeşte mai degrabă ca această raţiune universală, odată ajunsă în mâna omului creator, poate dobândi nivele elevate de cunoaştere. Tot în prefaţa volumului, Nicolae Brânzan expune ideii precum cea a lui Hegel în care „demersul artistic însuşi presupune întoarcerea perpetuă a ideii la sine însuşi” alături de cea a lui Blaga, care spune că „opera pe lângă că este legată de spirit, presupune şi începerea unui nou mod de a fi în lume“. Acestei idei filozofice sunt, de asemenea, subliniate de poetul sonetist Ion Popescu Brădiceni în acest volum avându-şi originea în volumele anterioare, câte or fi fiind.
În continuare, Nicolae Brânzan ne aduce la vedere dedublarea fiinţei, unde toate lucrurile ce ne înconjoară au o atribuţie umană, unde „cerul primeşte mulţumiri, iarba plânge, lumina cântă”. Chiar şi umbra primeşte o trăsătură umană devenind credincioasă, un tovarăş al poetului pe drumul vieţii. NU SE POATE trăi fără de această umbră, deci prin urmare aceasta nu trebuie înlăturată din natura existenţială a poetului. Acest lucru ar însemna – după cum spune şi exegetul Brânzan o autotrădare. Această umbră, în acest volum, devine expresie a trăirii intense a vieţii, a perceperii unei vârste pline de angoase, dar şi de clipe de fericire şi coincide cuvintelor marelui Tudor Arghezi, din „esenţialul unei mărturisiri oglindită în propria-i oglinda”. Aici, abordarea umbrei ca un alter-ego scoate la iveală părţile întunecate ale sufletului în căutarea disperată după lumină. Corelaţia făcută între cele două universuri poetice referitoare la tată, un tată general, „cel mare”, demiurg, este folosit de Ion Popescu Brădiceni într-o manieră moderată, raţională. El recurge la acest ecuson suprem de tată, care se suprapune cu mitul femeii ce are în componenta sa 5 elemente. Domnul Nicolae Brânzan subliniază, de asemenea, maniera în care autorul apelează la Demiurg, creatorul absolut, spunând despre aceasta că este una moderată, controlată şi guvernată de epistemic. Importanţa creatorului suprem se intersectează de altfel cu mitul femeii (de lotus, de aur, de văzduh, de umbră, de marmură) care în concordanţă cu cele cinci elemente folosite şi în alte contexte pentru a nu uita principiile de bază: structurare, prelucrare, transfigurare, substituire, metamorfozare, inventare.
2. Roiul de sensuri
În continuare, vedem ca să transfocăm înclinaţia ilustrului poet Ion Popescu Brădiceni, spre deschiderea în univers, spre elementele primordiale ale unităţii lumii – Yin şi Yang, ale armoniei care nu este eternul, deoarece se afla într-o pace războinică, cu alte cuvinte, o continuă luptă pentru dominarea sufletului amniotic al cuvântului. Astfel, se naşte poetul, o metamorfozare a omului poet ce poartă pe umerii săi o colectivitate pe care o serveşte şi din care şi provine. Aici reapare Umbra ca şi o umbră a Turnului ce reprezintă neamul său, umbră a unui trecut şi a viitorului. Apar duşmanii ce râvnesc să înhaţe lumina unui Eu dominator, adică POETUL.
Sensul EU-ul poetic ia astfel naştere din fuzionarea umbrei sălăşluite în adâncul întunecat al infinitului sufletesc cu lumina unei vieţi trăite intens. EUL-OM-POET are dificila misiune de a înfăţişa acest conflict. Poetul se înfăţişează înaintea divinităţii, văzută ca o idee mişcătoare a universului creativ aflat într-o continuă expansiune a extremelor existenţiale. Adică, Poetul e totuşi om muritor. Un om a cărui existenţă în planul natural va lua în cele din urmă sfârşit. Acesta este adevărul suprem. Aşadar poetul este un element al mulţimii, el este însuşi muritor fizic, biologic, simte când sfârşitul îi e aproape, dar este nemuritor prin creaţia sa. Căci: „n-o să piară, n-o să piară, oi fi însumi veşnic iară”.
Astfel creaţia intră în nemurire, în istoria neamului, deoarece omul caută rostul vieţii până găseşte Marele Semn. Adică înţelegerea universului, a cheii lumii peste care se aude zumzetul albinelor, roiul albinelor având mai multe sensuri. Roiul este asemănat cu o mulţime care îşi caută menirea, clădindu-şi o evoluţie pentru a pătrunde în misterele vieţii împreună cu preotul, mistere precum naşterea şi moartea. Abia apoi, mulţimea ajunge să slujească acelaşi stăpân, pe atotputernicul Soare, aflându-se însă sub jurisdicţia Lunii. Poezia capătă astfel un rol veşnic, de a rămâne, în timp ce toate celelalte lucruri mor, sunt ucise, se sinucid sau trec şi astfel, prin acest rost, îndrumă viitori visători de flori. Devine un vânt care ridică flăcările creatoare în înaltul spaţiului etern.
În poezia lui Ion Popescu-Brădiceni zeul coboară în real şi se înfrânge doar în poeţii adevăraţi.
3. O transcendere a realului
Nicolae Brânzan consideră că POETUL are mereu şansa „Căderii” pe creasta de aur a copilăriei, spre a-şi transcende deveninţa, de unde îşi re-devine mai proaspăt în sufletele următorilor visători. Astfel, ne întoarcem puţin asupra aspectelor de stil, ale poetului. El ştie să fie persuasiv prin efectul cuvântului prin care ne spune că „îngerii sunt marini” şi că, în adâncul sufletului lor, -„în oglinzilor lor”, nu se găseşte răutatea şerpilor – acestea „nu găzduiesc şerpii”, ci puritatea florilor de crini. Poetul înfăţişează un zeu ce se răsfrânge în poet ca într-o fântână ce abia a fost săpată, în câmpie, căci doar acolo sunt rare fântânile, precum şi poeţii adevăraţi sunt la fel de rari. Puritatea frazei, fineţea şi eleganța verbului îi conferă trăsăturile aticismului. Intercalarea versurilor rimate cu proza poetică este o dovadă de originalitate şi sunt puțini cei care îşi părăsesc zona de confort literar pentru a folosi aceeaşi modalitate, pe care Ion Popescu-Brădiceni o reuşeşte cu dezinvoltură transmodernistă.
Postfaţa cărții „Oglinzile lui Hermes” înfăţişează preocuparea poetului Ion Popescu-Brădiceni pentru a scrie, care a apărut în urmă cu treizecişicinci de ani, când publica „Sonet la Arghezi” călcându-i astfel pe urmele celui mai mare poet din secolul XX, care se întâmplă să îşi aibă originea din aceeaşi localitate gorjeană Târgu-Cărbuneşti. Tânărul sonetist, care semnează acum un volum antologic de sonete, a evoluat sub destinul arghezian, amândoi având originea într-un sat de oieri din muntele Cărbunele.
În acest volum de sonete, poetul apreciază esenţa creatorului ca pe o „transcendere a realului” prin evidenţierea contururilor eroice cotidiene împletite cu simboluri ale filozofiei antice. Sonetele prezentate au o notă personală specifică poetului şi anume lungul proces de personalizare, de sublimare a identităţii unui creator autentic, sunt scăldate în numeroase metafore cu înţelesuri bogate, uşor de descifrat şi cu rădăcini adânci în sacrul univers al Gândirii antice. Acestea au în componenţa lor o ars poetica care poate fi descifrată de către cititorul desigur educat. În ciclul poetic „Extazul păsării de rouă”(1996), pentru care a obţinut cândva alt premiu naţional, poetul Ion Popescu-Brădiceni, îşi exprimă plenitudinea vitală, o anume gravitate a conţinutului şi o clară responsabilitate a semnificaţiilor. Prin acest premiu naţional îi era recunoscută cunoştiinţa cuvântului artistic şi drumul propriu în poezie.
4. Reîntoarcerea sonetului la poem
Arta de a scrie poezii este exprimată în sonetele lui Ion Popescu-Brădiceni pe care o putem urmări prin metaforele uşor de descifrat care se vor „surâsul luminii” supus „la legea unui imn” ivit din cunoaştere („Surâsul luminii”). Transfigurarea artistică a realului o exprimă tot prin transmetafore, el însuşi devenind „doar un miez de curcubeu” („Sonet către oglindă”).
În poezia „Naşterea sonetului” este înfăţişată creaţia pură, o creaţie a focului, unde sonetul se naşte oximoronic „ca o rouă”, iar cititorul odată ajuns pe un tărâm al oamenilor speciali, aleşi, păcătuieşte cu bună ştiinţă. Aici poetul face referire la mitul biblic ce-i înfăţişează pe Adam şi Eva, rasa păcătoasă. Tot în acelaşi sonet, se pune problema receptării de frumos, ca fiind o pedeapsă pentru preluarea focului poetic cerându-i cititorului supunerea ca sacrificiu.
Celelalte sonete ale volumului devin o mărturisire către iubita poetului căreia îi comunică despre nevoia de schimbare în arta lumii „spre-a da Fiinţă Cărţii” printr-un text neînţeles, el fiind convins ca la un moment dat vom primi vestea înnoirii („Noi vom primi, la clipa potrivită/ suprema veste, prin grădini rotită”). Sonetul însuşi devine o Fiinţă translucidă căruia poetul i se adresează pentru a cunoaşte un tărâm străluminat, unde însuşi Dumnezeu Absolutul s-a coborât. Ne trimite cu gândul la Dumnezeu, tatăl, prin versul „pentru-o coroană căreia-i te-nchini”, făcând o corelaţie între universul absolut şi sonetul ca punte de atingere a lui. Poetul introduce un cuvânt nou în sonet, „nomotetul” fiind „o Lege Anume”. Schimbă astfel adevărul în superstiţie, magie, ba chiar religie, întorcându-ne la începuturile artei când aceasta nu se despărţea de religie, deşi este conştient de confuziile care vor apărea ulterior.
Ion Popescu-Brădiceni glorifică şi „sonetul suprarealist” definit „ca moartea într-un nou altoi” (Rune). Cere, totuşi reîntoarcerea sonetului la poem, deşi „Cu greu în poem tot mai greu se revine”. Astfel de versuri fac ca autorul de postfaţă, Ion Mocioi, să recitească sonetele, vers cu vers, să râdă şi să plângă precum Nichita Stănescu. Este impresionat de fericirea pe care o pune Ion Popescu-Brădiceni în versurile sale autoreflexive.
La fel cum este menţionat şi în prefaţă, Ion Popescu-Brădiceni este asemănat cu marele poet Tudor Arghezi, dar cu menţiunea că acesta aduce ceva nou, căci versurile sonetelor lui sunt noi prin formă şi idei, ieşite din regula lor clasică dincolo de forma versurilor obişnuite la clasicii moderni.
Cele 150 de sonete cuprinse în volumul „Oglinzile lui Hermes” însumează parcursul a celor 65 de ani pe care domnul Ion Popescu-Brădiceni îi depăşeşte în 2019.
5. Note personale
Consider că acest volum de sonete este inedit prin modul autorului de a-şi descrie propria existenţă. Personal, am selectat două bucăţi care mi-au atras atenţia în drumul meu spre a despica geniul literar. Prin urmare am ales să analizez următoarele sonete: „Scrisoare către un prieten” şi „Vasalul şi Poetul”. Poezia „Scrisoare către un prieten” începe cu o adresare directa a autorului către prietenul sau, o adresare familială, în timp ce acesta ascultă un mult prea cunoscut cântec al lui Mariei Tănase „Lung e drumul Gorjului”, la patefon, lucru care exprimă vârsta înaintată a sonetului. El îşi invită prietenul la un pahar cu vin relatându-i pe un ton melancolic vremurile de demult, precum şi istoria neamului românesc.
Versurile pictează o imagine vie a trecerii dureroase a timpului, a chemării pline de dor a autorului ce îi descrie îndoiala de pe chipurile locuitorilor satului vechi, atunci când cineva le povesteşte cum de mult, brazii erau atât de tineri că nu depăşeau înălţimea bisericii mândre în noaptea de Sânziene, când este posibilă orice minune conform tradiţiei româneşti. Această trecere a timpului este marcată de personificarea bisericii care „s-a îndoit de şale”.
În continuare poetul relatează cu admiraţie şi aducere aminte un amănunt important pe care îl pune într-o lumină bună datorită voioşiei cu care oamenii încă mai ţin hore la o sută de ani de la victoria de la Plevna; şi se hrănesc cu muzică de viori ale unor lăutari îmbrăcaţi frumos în costume negre şi cravate de mătase.
Încă odată, autorul înfăptuieşte chemarea prietenului său, pe care îl îndeamnă să vină să cânte un cântec nou, pe jumătate adormiţi de aroma vinului ce le-ar provoca veselia necesară pentru a-şi aduce aminte versurile cântecului marei artiste Maria Tănase menţionat şi la începutul „sonatei”. Astfel, aceste versuri ale cântecului, dau un caracter simetric poeziei, acestea fiind amintite şi în începutul poeziei dar şi în finalul acesteia. Chemarea interjectuală „ah, vino-n grădina-mi” aduce în atenţia prietenului său locaţia unde aceştia se vor întâlni „în grădina-mi de mentă şi crini”, cea paradiziacă.
Titlul poemei este în deplin acord cu versurile deoarece toată poezia este scrisă într-un mod familial având ca verbe de componenţă la persoana I: „te chem”, „îţi scriu”, „să vezi”. Metaforele şi personificarea dau textului un melodios accent de melancolie, dând astfel viaţă şi unor nonfinite cum ar fi anotimpurile sau biserica, văzute ca personaje mute ce ajută la animarea plină de dor în călătoria temporală pe care autorul o transpune într-o simplă scrisoare către prietenul său Mircea Bârsilă. Un al doilea sonet de Ion Popescu-Brădiceni care m-a impresionat se numeşte „Vasalul şi Poetul”. Această poezie este adresată soţiei sale, Gabriela, pe atunci iubită căreia îi adresează un sonet profan. Îi este greu să-i dea un început deşi are o multitudine de gânduri, însă nu le poate găsi pe cele mai potrivite. Prima strofă începe familial la fel ca multe dintre sonetele poetului; nedumerit, mărturiseşte că nu ştie cum să potrivească cuvintele îndeajuns încât acestea să se transforme în rime. În strofa a doua, poetul evocă momentele euforice petrecute cu a sa aleasă. Scrie despre ochii fetei sau despre o grădină cu salcâmi de fier, grădină ce simbolizează locul întâlnirii, spaţiul efemer păstrător al iubirii celor doi. Încheie a doua strofă cu descrierea fetei pline de mister cu părul luminos.
Strofa a treia aparţine din nou nedumeririi poetului căruia îi este imposibil să găsească un epitet potrivit pentru a descrie întru-totul frumuseţea portretului iubitei sale; fiindcă odată găsit, el spune că i-ar trăda secretul şi ar fi nefericit să o trădeze tocmai el. Ultimele două cuvinte ale poeziei arată cât de umil te poate îngenunchea iubirea atunci când nu îţi poţi găsi cuvintele adecvate şi dintr-un poet ilustru ajunge un biet vasal umil. Cele două cuvinte sunt puse împreună pentru a evidenţia relaţia dintre iubirea puternică pentru Gabriela, dar şi neputinţa cu care poetul încearcă să îi descrie portretul căutând cel mai frumos şi mai potrivit cuvânt. Titlul poeziei întruchipează întru-totul mesajul acesteia, fiind alcătuit din cuvintele ce însumează ultimul vers al ultimei strofe. Este folosit ca o concluzie comparativă între anumite statuturi sociale, atât poetul, de rang înalt gata să impresioneze întotdeauna pe cititor, cât şi ce poate deveni el atunci când este pus în faţa slăbiciunii de a alege „cuvinte potrivite” din iubire. Numele pus sub titlu este folosit cu sensul de destinatar făcând din sonetul în cauză o poezie sub formă de scrisoare, o formă nobilă de iubire profundă. Deşi poetul se teme că nu va găsi cuvinte kairotice pentru a face rime, ele totuşi au o rimă încrucişată în primele două strofe. Această poezie tinde să impresioneze prin modestia cu care marele poet mărturiseşte că nu poate a-şi găsi cuvintele necesare făuririi unei scrisori de dragoste iubitei sale, dar totuşi reuşeşte, prin versurile „dar nu ştiu azi să caut epitetul/ cel mai frumos şi mai nimerit/ pentru-a schiţa în linii mari portretul”, să sculpteze o frumuseţe măreaţă de neînţeles a iubitei, pe care o supraridică la rangul de „cea mai frumoasă”, acesta transformând-l într-un umil vasal dar totodată într-un mare şi autentic poet.
Mihail Mădălin Popescu, student anul I, engleză-română, Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Drept şi Administraţie Publică a Universităţii  „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here