Ion Dezideriu Sârbu și jurnalul său

1014

Prozator, dramaturg, publicist, eseist și filosof din școala lui Blaga și Liviu Rusu, I. D. Sârbu este orânduit de critica literară printre scriitorii de seamă contemporani abia după 1989, după ce scriitorul și-a luat adio de la „prietenii sufletului său”, și-a dat „demisia din viață”. Opera sa este formată din povestiri, romane, scrieri dramatice (comedii și drame sociale), pasiunea pentru teatru descoperită la Craiova, în calitate de secretar literar al Teatrului Național din orașul Băniei, fiind cea mai puternică, eseuri, scenarii de filme, publicistică. „Cărțile pe care le scriu, afirmă I D Sârbu, nu sunt decât simple analgezice (sau morfină) prin care mai sting, pentru un timp, durerile și chinul”.

Începând cu 1983, când scriitorul împlinește 64 de ani, începe să scrie un jurnal al său, ca bilanț al unei vieți pierdute ce va purta numele de „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”.  Lucrare postumă, asemenea jurnalelor intime, nefiind destinate publicării decât după moartea autorului, a apărut în două volume, primul în 1991, al doilea subintitulat roman politic, în 1993, la Editura Scrisul Românesc, Craiova. Reapare tot în două volume într-o ediție îngrijită și postfață de Florea Firan, Scrisul Românesc, Fundația-Editura, Craiova, 2009. Jurnalul cuprinde microeseuri, texte despărțite prin asteriscuri, pentru care diaristul utilizează o mulțime de sintagme, pe alocuri, cu tentă metaforică: „caiete de noapte”, „un exercițiu continuu de gândire”, „exerciții de uitare”, „arpegii și solfegii”, „nevinovate mărgele pe ață”,  „disparate note”, „glose sau gnome”, „simple anexe ale timpului”, „sinteze și autoanalize”,  „însemnări disparate și haotice”, fără nicio valoare literară sau filosofică. Toate acestea sunt „un fel de hybris gazetăresc, între foileton de duminică și o notă marginală”.
După cum se știe, jurnalul cuprinde notații zilnice sau aproape zilnice ale întâmplărilor și preocupărilor unor persoane, importantă sursă de informații pentru istorici și critici literari, este un document confesiv, fără finalitate literară, prin urmare, reprezintă o comunicare neliteraturizată a experiențelor subiective. Sunt așa-zisele scrieri de sertar și reprezintă, în cazul lui I D Sârbu, o încercare de supraviețuire și sustragere de la singurătate.  „Și nu putem exista decât amintindu-ne mereu ce a fost și cum a putut să fie. Jurnalul, afirmă I. D. Sârbu, după a mea părere, este o mărturie. Amânată. Îngropată”.
Într-un jurnal, de regulă, se respectă un principiu al simultaneității între timpul trăirii și timpul mărturisirii. Jurnalul lui I D Sârbu este atipic, în sensul că nu respectă clauzele diarismului, atât principiul calendarității cât și al cotidianității. Jurnalul din primul volum este scris pe parcursul celor trei ierni cumplite: 1983-1984, 1984-1985, 1985-1986, prin urmare lipsesc acele datări zilnice. Pe parcursul lucrării, descoperim unele personaje fictive, parteneri de dialog ai autorului: Candid, Moșu, Tutilă, Sommer, Deziderius, Erasm, Mefisto, singurul personaj autentic este divina soție a autorului, Olimpia, alintată Limpi. Deziderius Candid, un alt personaj fictiv,  este de fapt un alter ego al diaristului Ion D Sârbu (lat. diarium-jurnal zilnic diarist-autorul unui jurnal).  „ Să nu alunec spre formula de jurnal intim și personal, afirmă I. D. Sârbu, sper că cititorul prezumtiv al acestor însemnări își dă seama că toate persoanele cu care stau de vorbă sunt personaje din romanele mele, simple ficțiuni ale singurătății, parteneri de dialog ai monologului meu. Până și Olimpia”.
ion sarbuuDin jurnal, aflăm, în primul rând, despre unele aspecte ce compun biografia sa socială și despre formația intelectuală a autorului. Este viața pierdută, trăită ,,melcoid”, într-o  „ singurătate eremită”, o viață marcată, pe tot parcursul ei, de tristețe, o tristețe a copilăriei dominate de gândul că tatăl nu va putea niciodată să-i cumpere o bicicletă, o tristețe a tinereții că nu va scăpa niciodată de  „cazarmă, uniformă, front și fronturi”, o tristețe a maturității că „ pușcăria e obligatorie”, și, în fine, o tristețe a batrânețelor, „că lumea e absurdă și fără soluție”, că înaintăm cu spatele către ziua de mâine, că moartea îl va surprinde „ca o săgeată mută, venită pe la spate”, că va muri ca un anonim (cine a fost și cum a fost), în acest stupid colţ de lume și de istorie.
Dar I.D.Sârbu ne surprinde şi cu următoarea afirmaţie: ,,Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori, trebuind de fiecare dată să mint puţin, încât acum nu mai ştiu nici eu care e adevărul”. Avem de-a face cu un paradox semantic, denumit şi paradoxul ,,mincinosului”. Dacă într-adevăr este aşa, adică a minţit, înseamnă că a spus adevărul.
Da capo al fine, această scriere a lui I. D. Sârbu este un jurnal de idei, o confesiune morală, o carte de reflecții, despre calvarul vieții sale, despre istoria trecută și imediată, puterea politică, prăbușirea satului românesc, situația învățământului românesc, despre limbă, filosofie, cultură, libertate, prostie și incompetenţă, minciună și adevăr și despre cărțile ce năvălesc asupra sa, pentru lectură, cu regretul că nu le-a citit la vârsta de 30 de ani.
Este impresionantă fervoarea cu care vorbește despre familie, nu de puține ori își manifestă deferența și gratitudinea față de părinți, pe care îi divinizează, la fel despre soție și sora sa: „ Am avut parte de doi sfinți părinți, Mama și Tata, care m-au iubit, m-au crescut sănătos și puternic. Tata mi-a dat șira spinării, Mama, darul de a povesti și a glumi. Amândoi, dragostea de lume, soare, oameni. Sora mea le-a moștenit candela de omenie și dragoste, trebuie să merg la Petrila, la mormântul lor, când vreau să mă rog. Singur mi-e frică, prea mult i-am chinuit, prea deseori i-am ucis fără să vreau”. „O am pe Sfânta Vineri, celesta mea soție, ea e delegată de Limba Română să-mi țină de urât și să mă păzească de sinucidere sau mai rău, de urlet sau nebunie”.
De la Lucian Blaga, „zeul protector al singurătății” lui I D Sârbu, a reținut atenția pe care trebuie s-o acorde limbii române, care a supraviețuit, ca prin minune, în cei 1000 de ani, de întuneric barbar (năvălirea popoarelor migratoare): „Respectul meu față de Limbă se apropie de forma magic-religioasă. Chiar și față de limbile străine, în care citesc, mă comport ca și când ar fi niște zeițe ale casei. Iar Limba Română, în afară de faptul că e limba mea de serviciu, unealta mea de producție și creație, o consider casa Ființei mele, prin ea îmi descopăr esența și rădăcinile. Limba Română este scheletul și sufletul Ființei mele naționale și universale. Limba este o entitate transcendentală”. Consideră că limbajul politic, așa-zisa „limbă de lemn”, reprezintă un fenomen de disoluție a limbii. Având în vedere că limba cultă se află într-un curs de „frenetică neologizare”, este necesar să se acorde o mai mare importanță cunoașterii limbii latine și franceze.
Regretă faptul că învățământul pune accent pe memorare, nu pe gândire, rațiune, creație, că elevul sau studentul este privit ca o sticlă goală în care cei în drept toarnă ce vor ei. „Școala, susține I D Sârbu, va trebui să formeze intelectuali in nuce capabili să discute și să analizeze teoretic condiția noastră în Lume, Istorie și Cosmos”. Crede că este necesară o pregătire stoică a tineretului.
Privind trecutul istoric, I.D. Sârbu afirmă în mai multe dăți că Lucian Blaga, în 1955, stabilea o relație între Yalta stalinistă și alte două evenimente funeste în istoria noastră: retragerea din Dacia, la 271 d.Ch., a trupelor lui Aurelian, urmată de un întuneric barbar peste 1000 de ani și tăierea capului lui Brâncoveanu, 1714, după care se instalează, pentru o sută de ani, domniile fanariote. I.D Sârbu consideră că retragerea lui Aurelian reprezintă o Yaltă a  acelor vremuri, un simbol tragic. ,,Yalta asta a durat 1000 de ani în care, total analfabeți, am trăit, am supraviețuit slavonizând fără să ne slavonizăm, grecizând fără să ne grecizăm, turcindu-ne fără să ne turcim…. Din Athanorul acesta milenar, ca o Ileana Cosânzeană, s-a născut Limba Română, frumoasă, latină, unitară”.
Plecând de la teoria lui Xenopol, despre serii şi succesiuni în istorie, că toate gloriile au fost de fapt „uriaşe căderi”, consideră că acelaşi lucru se va petrece şi cu comunismul, punându-şi speranţa în sovieticul Gorbaciov, asemuit cu Petru cel Mare.
După instalarea puterii comuniste, s-a produs ,,moartea pe cruce a satului romanesc”, s-au prăbuşit „stâlpii etnogenezei noastre”: satul, ogorul şi ţăranul, în schimb, au apărut, la oraşe, blocuri, cartiere noi, adevărate „silozuri de singurătate şi mizerie, cazărmi ale unei umanităţi ce trebuie să uite satul în favoarea mizeriei orăşeneşti”. Cei trei „F” : frica, foamea, frigul, la care se adaugă prostia sunt „stihiile malefice ale lumii în care trăim”.  „Trăim într-o epocă de uriaşă, fantastică explozie şi înstăpânire a prostiei ca valoare”. Citează pe Shiller: „Cu prostia chiar şi zeii se luptă zadarnic”. „Prostia generalizată, devenită normă de viaţă, normă de drept, normă de moarte”. Pentru afirmaţia că „prostia este cel mai periculos duşman de clasă, adevărul este cel mai bun si vechi membru de partid, iar competenţa este cel mai preţios aliat al clasei muncitoare”, a avut mult de îndurat în viaţă.
Divide libertatea în trei: „libertatea mică,  strict necesară să rămâi om”; libertatea medie, necesară în familie, profesie şi în localitate; libertatea mare, „cea a societăţii şi a statului, prin care se garantează individului desfăşurarea fără nicio piedică, după nevoile şi capacităţile lui”. Il citează pe Galsworthy: „Libertatea va fi mai degrabă distrusă de cei care abuzează de ea decât cei care luptă împotriva ei”. Deplânge plecarea spre moarte a cărturarilor noştri, prin arestare, sectorul Istorie şi Filosofie, fiind cel mai afectat, in schimb, a apărut generaţia stalinistă.
I.D. Sârbu nu mai crede în rolul şi puterea filosofiei de a schimba lumea. Filosofia şi morala_,,dârdâie afară în frigul politic al unei ierni fără sfârşit”. În câteva microeseuri, I. D. Sârbu îşi prezintă opiniile despre filosofie: „Filosofia s-a dovedit a fi neputincioasă în faţa istoriei, a puterii, a răului”; „Filosofia a murit de trei ori şi nu a înviat decât o singură dată în timpul romantismului german”. ,,A murit când a devenit ancilla theologiae (slujitoarea teologiei), mai tarziu, ancilla scientiae (slujitoarea ştiinţei), când a devenit un limbaj si un sistem de gândire inaccesibil unor minţi neiniţiate (de tipul Husserl, Haidegger, Derida) şi a murit mai ales atunci când a declarat : „Filosofii până acum au încercat să explice lumea, de acum ei vor trebui s-o schimbe”. În scrierile lui Emil Cioran, un mare poet al limbii şi al gândirii, prin limbă, filosofia devine filosofare. Noica, Liiceanu, Pleşu şi alţi eseişti literaturizează filosofia, chiar şi Ion D. Sârbu, în piesele şi conferinţele sale, susţinea ideea că teatrul poate fi o formă de filosofare.
Ion D. Sârbu, vorbind despre genii, afirma cu modestie: „Eu însumi, privindu-mă în oglindă lucid şi critic, nu sunt decât o simplă mediocritate luminată de soartă, cărţi şi câţiva dascăli model”. Parcurgând jurnalul diaristului I. D. Sârbu, indirect, descoperim aplecarea naratorului spre sinele său, întrezărim viaţa interioară a unui „semicetăţean singuratic şi nefericit”, este drama intelectualului sortit să-şi ducă traiul sub şapte dictaturi şi, victimă a unui regim totalitar, să străbată timp de şapte ani prin infernul penitenciarelor comuniste, aflat mereu în contratimp şi trăind din plin sentimentul ratării. De aceea ,,cel mai frumos cuvânt balcanic pentru mine de-acum va fi: lehamite”. Nu s-a bucurat de graţia divină: „Cerul nu vine spre mine aşa cum a venit la cei atinşi de graţia divină. Atunci asediez eu Cerul. Cu cuvinte. Doar cuvinte”.
Divina sa sotie, intr-un moment de luciditate, îi face portretul: „un scriitor ce debutează mereu (fără succes, doar cu succese), un socialist fără ideologie, un creştin fără confesiune, un filosof fără sistem şi memorie, un semicetăţean tolerat, un transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Olternia, un român austro-ungar, un filorus antistalinist, un comunist contemporan cu fluturii şi cu Iosif din Arimateea, un estetician est-etic, un liberal îndrăgostit de lanţuri, un sindicalist de unul singur, un fost Don Juan, actualmente îndrăgostit de propria babă, un proletar plin de lumpen-diplome, un miner fără lampă, un minisocrate ce nu a văzut Athena si nici cartelă de cucută nu are, un Danton primind zilnic picioare în fund de la Robespierre-ul blocului, un bătrân rămas în mintea copiilor, un evreu dat afară din comunitate, un şiit-sunnit, încercând  să rămână un creştin copt într-o Armenie tot mai turcească, un neamţ incapabil să repare o siguranţă, un biet sergent într-o armată ce se retrage de 40 de ani, un zoon antipolitikon, o maimuţă a bunului Dumnezeu….”. Este un reuşit portret al unui intelectual din perioada postbelică, dintr-o generaţie pierdută, a cărui viaţă a fost un calvar, a cunoscut numai tristeţe şi singurătate. Atribuirea acestui portret soţiei sale este o simplă ficţiune, acesta nu putea fi decât opera unui spirit înzestrat şi cultivat, deci un autoportret.
Diaristul Ion D. Sârbu foloseşte pas cu pas, în jurnalul său, citate şi adagii aparţinând unor celebrităţi:
„ Natura pare a fi început o diabolică joacă de-a v-aţi ascunselea cu omul”.
„ Omul a început o diabolică joacă de-a v-aţi ascunselea cu adevărul”.
„ Bunul Dumnezeu pare a fi început o diabolică joacă de-a v-aţi ascunselea cu lumea întreagă”.
(Einstein)
„Doamne, cât albastru ai cheltuit ca să nu te pot vedea”.
(Elytis)
Şi exemplele pot continua.
,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” nu se putea încheia altfel decât cu un pasaj cu semnificaţii profunde ce dau fiori cititorului. Era bilanţul vieţii sale ce avea să se sfârşească în iunie 1989:
„Si noaptea târziu, Joia Mare 1989, realizez cu înfiorare şi spaimă că am pierdut definitiv o mulţime de valori şi realităţi ce făceau organic parte din fiinţa mea.
Am pierdut „colonia” copilăriei mele, peisajul, apele, munţii, am pierdut părinţii mei, rudele, prietenii, dar şi Cerul, transcendentul,  substanţele şi esenţele cu care funcţionam intelectual. Am pierdut încrederea în filsofie, în popi, politicieni, încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop, am pierdut total încrederea în Omenire şi Istorie, iar Europa o consider fum şi amăgire de sfârşit de veac.
Am pierdut total mândria mea cetăţenească, socială, etnică, religioasă, îmi detest neamul, şi Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri.
Numai încrederea în Limbă, Bunătate şi Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil refac în fiecare zi jucăria asta care se cheamă SPERANŢĂ”.
(Craiova, Paştile, 1989)
A ajuns oare I.D. Sârbu ,,Pe culmile disperării”, asemenea lui Emil Cioran?
Dacă ar fi trăit şi în vremurile noastre, singura bucurie a lui Ion Dezideriu Sârbu ar fi fost că putea să călătorească în toată lumea, iar libertatea de expresie nu mai este îngrădită, în rest ar fi fost tot în contratimp, sabia cuvântului ar fi fost la fel de tăioasă, ,,artileria grea a cuvintelor” ar fi acţionat la fel de intens asupra racilelor din societatea pe care o traversăm, din nefericire, în prezent.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here