Ion Creangă, mânuitor inconfundabil al limbii române

482

Ion Creangă este inconfundabil şi prin limbaj. Modul de a se exprima, oralitatea stilului, erudiţia sa folclorică îl individualizează perfect între scriitorii români. Deşi scrise, frazele lui Creangă urmăresc să creeze impresia de spunere. Oralitatea, principala trăsătură a stilului lui Ion Creangă, se observă şi la nivelul construirii frazelor. Orală e şi sintaxa frazei. Înzestrat lingvistic, Creangă nu copiază limba moldovenească, ci o prelucrează artistic, o toarnă în tiparele unei rostiri individuale. Este un mare artist.

„Calitatea esenţială a frazei lui Creangă este relieful. Ritmul ei susţinut şi vioi nu cunoaşte moliciunea, uneori tărăgănată şi egală a frazei sadoveniene. Intonaţia este tot timpul vălurită, plină de neprevăzut: suişuri şi coborâşuri, adeseori abrupte, o denivelează, pauze sugestive întrerup, la răstimpuri, fluxul, de obicei pripit al silabelor” (G.I. Tohăneanu) În opera povestitorului moldovean, predomină coordonarea, expresie a oralităţii, caracterizată prin deasa utilizare a conjuncţiei “şi”, precum şi a unor adverbe cu valoare conjuncţională: apoi, atunci, iaca. „Şi auzind caprele din vecinătate de una ca asta, tare le-a mai părut bine. Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu, şi unde nu s-au aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună. Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea, am încălecat iute pe-o şa şi-am venit de v-am spus povestea aşa; şi-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am încălecat şi pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”.

lată şi o frază cu propoziţii principale între care există raporturi paratactice: „Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-o mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure să-şi aducă un car de lemne”. Stilistic, o asemenea construcţie a frazei sugerează dinamismul… Întâlnim şi fraze formate din propoziţii nominale, verbul lipsind aproape cu desăvârşire. Renunţă la verbe din nevoia de a reda o acumulare de detalii:

„Într-un colţ al odăii, câteva merţe de fasole, în altul, sămânţă de cânepă; în al treilea, o movilă de mere domneşti şi pere de Rădăşeni, care trăiesc până pe după Paşti; în al patrulea, mazăre şi bob, despărţite prin o scândură lată, iar alăture nişte bostani turceşti; într-o putină, pere uscate şi dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cânepă şi de in; pe-o grindă, călepe de tort şi lânuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere; apoi câlţi, buci şi alte lucruri zăhăite prin cele poliţi şi colţare, ca la casa unui gospodar fruntaş de pe vremea aceea”. Subordonarea este realizată într-un mod foarte variat.

Scriitor prin excelenţă narativ, e firesc să folosească, în proza sa, îndeosebi propoziţiile subordonate temporale: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea şi-l învălea iute cu paie…”; „Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu…”; „Când mama nu mai putea de obosită…”; „Cum vede pe fată…”; „Când punea mama laptele la prins…”;

Caracteristică este şi folosirea conjuncţiei ,,de” cu sens consecutiv sau final:

„Iar stropşitul, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vâtrarul, face o hodorogeală şi un tărăboiu, de-ţi ie auzul”

„Şi unde nu-ncep a fugi, de-mi scăpărau picioarele” .. „Şi plângea ca o mireasă de sărea cămaşa de pe dânsa”.

Utilizarea frecventă a locuţiunii şi unde nu, stilistic, sugerează o acţiune neprevăzută, întâmplări deosebite care survin în viaţa eroilor, exprimă mirarea, surpriza sau durata: „Şi unde nu ti-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din pâcâlit, ba de una, ba de alta şi, de colea până colea, şi-au plăcut unul altuia”. „Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu şi unde nu s-au aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună”; „Şi unde nu porneşte stânca la vale, săltând tot mai sus, de un stat de om şi trece prin gardul şi prin tinda Irinucăi”. Locuţiunea “şi unde nu” nu are sens negativ şi trebuie intonată ca o exclamaţie. Specifice pentru construcţia frazelor la Ion Creangă sunt şi locuţiunile “când colo”, “numai iaca” şi construcţia “bine de bine”, o structură sintactică a unei regente eliptice.

Stilistic, primele două servesc pentru a exprima surpriza: „Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal şi ţine numai o fugă până pe lanuri, şi când colo vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când lumea şi pământul”. ..Când colo ce să vezi…?” „…mă şurupesc pe unde pot şi când colo, mă trezesc în cireşul femeii”. „Şi cum mergea el pe drum numai iată găseşte o punguţă cu doi bani”. „Şi atunci numai iaca se pomeneşte cu Crăiasa albinelor”. „Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iacă se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrâneţe, care umblă după milostenie.” „-Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta dumitale cu copilul, iar dumneata spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine de bine, iar de nu, să te ierte.”

,,-De-i izbuti, bine de bine, iar de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine”.

Topica din frazele lui Creangă este strâns legată de intenţiile stilistice.

Frazele sunt presărate cu interjecţii substituind verbele-predicate, uneori însoţindu-le, acestea au rolul de a atrage accentul frazei, se individualizează în context, constituie adevărate vârfuri intonaţionale:

„…şi svârr cu praviala cea mare după călugăr!”. ..Tiva la mama acasă”. „Pupăza zbârr pe-o dugheană!”, „Talpa-iadului atunci face tuşti! înăuntru, şi dracii tronc! închid poarta după lvan”. Uneori fraza se desfăşoară normal până la un punct, apoi se întoarce pe neaşteptate în contra sensului firesc, exprimă contrariul. O asemenea şiretenie sintactică se observă în fraza: „Şi-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu bineşorul, nici atâta”.

Având în vedere relieful frazelor din proza lui Ion Creangă, varietatea construcţiilor acestora, topica surprinzătoare, se impune din partea profesorului talent, sensibilitate şi cunoştinţe temeinice, atât stilistice, cât şi gramaticale. O lectură expresivă, artistică, captează atenţia elevilor şi uşurează înţelegerea textului. Aşa cum George Enescu realizează capodopera muzicală „Rapsodia română”, plecând de la motive populare, dar supuse unei prelucrări artistice, unei orchestraţii şi organizări melodice absolut originale, potrivit talentului de mare muzician al lumii, la fel scriitorul din Humuleşti, cunoscut pentru erudiţia sa folclorică, prelucrează la un înalt nivel artistic materialul lingvistic popular, dulcea limbă moldovenească din zona în care s-a născut şi a trăit. Mihai Eminescu şi Mihail Sadoveanu au fost încântaţi de „limba mlădioasă, nuanţată, aşa de simplă şi de artistică în acelaşi timp a marelui scriitor din Humuleşti”. N.B.  Ne încearcă o mare dezamăgire, observând tot mai mulți profani și ,,profanatori” ai limbii române. Limba română, în veci stăpână, la ea acasă, şi singura limbă oficială!
C.P.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here