În legătură cu boala sa, Iacob Negruzzi crede că Ion Creangă a făcut greşeala „să se puie în salce la o femeie doctoroaie de mahala. A se pune în salce este, pe cât mi se afirmă, a se închide timp de treizeci de zile într-o odaie în care domneşte o atmosferă cam de treizeci de grade, înghiţind zilnic pahare mari de ceaiuri, depurative… amestecate cu alte ingrediente la care se adaugă câteodată băi cu afumări fierbinţi ale trupului”.
Tot în ceea ce priveşte laboratorul său de creaţie, Ioan S. Ionescu se referă la scrierea basmului „Povestea lui Harap – Alb”. A scris-o într-un concediu de boală, în 1877, scrisă în două luni, aprilie – iunie, Creangă „nu s-a îmbrăcat măcar o dată cu hainele şi nici nu a ieşit din casă şi «habar nu avea» despre Războiul de Independenţă”. Manuscrisul prezenta „ştersături, adăugituri, mutări, strămutări, încât de abia le putea da de rost”. „Manuscrisele lui înfăţişează mormane de ştersături şi îndreptări şi numai cu greu lasă el să iasă din calupul minţii plăsmuirile închipuirii lui” – nota A. D. Xenopol.
Eduard Gruber, primul cercetător al operei marelui humuleştean, stilistician, căsătorit cu una din fiicele Veronicăi Micle, Virginia Micle, afirma: „Când scrie parcă aude fraza, că i-o repetă cineva la urechi, apoi șterge, scrie şi iar şterge până fixează cuvintele şi înţelesul frazei”. Mai toţi autorii acestor texte memorialistice nu scapă din vedere natura veselă a lui Ion Creangă, care îi biruia pe toţi cu glumele sale. „hazliu, mucalit, un spirit foarte fin şi sarcastic”, „glumeţ peste fire”, gata întotdeauna de a da un răspuns inteligent, uneori „te pocnea cu nişte vorbe, de te ustura o săptămână”. Iacob Negruzzi reţine în „Amintiri de la Junimea”: „Ce fericită achiziţie pentru Societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă! Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele „corosive”, specialitatea sa, spre marele haz al junimiştilor. El era „veselia Junimii”. A. S. Ionescu prezintă câteva din glumele lui Ion Creangă despre care afirmă că avea o memorie fenomenală. Într-o călătorie cu trenul spre Bucureşti, a cântat toate cântările bisericeşti ceasuri întregi până la Buzău, dar, în acest timp, mâncase puii şi băuse trei pahare de vin, spre uimirea lui A. S. Ionescu, care pica de somn.
La diferite întruniri publice, oratorii îşi încheiau discursurile cu „Trăiască Majestăţile Lor”. Un doctor se întinsese cu un discurs timp de şase ore, încât toată lumea se plictisise, până când Creangă a rupt tăcerea: „Știţi ce, domnule Doctor, ziceţi să trăiască Majestăţile Lor şi haideţi, oameni buni, acasă”. Au urmat tunete şi aplauze: „Bravo, Creangă, bravo!”
O babă se plângea că e bolnavă de năjit şi îi e teamă că moare şi rămân copiii, bărbatul şi vitele. Creangă repede înşfacă o ulcică, o umple cu apă, pune doi cărbuni aprinşi şi începe a o freca pe bătrâna femeie pe la gât şi tâmple, tot bolborosind: „Sulică, mulică, tot în sus mi te ridică, de ţi-a trece, vie altul să te frece”. A început să-i frece mâinile, zicând „nişte parascovenii”, până când baba a adormit. Descântecul lui Creangă a făcut baba sănătoasă tun, iar peste o săptămână, bărbatul ei, drept mulţumire, i-a adus un cârlan mare.
Mai toţi aceşti memorialişti, îndeosebi George Panu, au făcut referire şi la celebra prietenie dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu, temă tratată de noi pe larg în „Gorjeanul” nr. 7726 din data de vineri, 14 iunie 2019: „O prietenie pentru eternitate: Mihai Eminescu şi Ion Creangă”.
Căpitanul Constantin Creangă, fiul răposatului, profund îndurerat şi cu lacrimi îngheţate în ochi, oferă 9000 de lei unui comitet format din Al. Xenopol, Eduard Gruber şi Gr. Alexandrescu, având sarcina să editeze şi să popularizeze biografia defunctului. Tinca Vartic le-a pus la dispoziţie toate manuscrisele îngrămădite într-o cămară. Aceştia au depus o muncă gigantică, având în vedere că au fost citite cu mare greutate, fiind scrise pe coli întregi, dar şi pe petice de hârtie numerotate, cu ştersături şi trimiteri, fraze răzleţe, idei disparate, proverbe, cuvinte scrise în şir, în formă de dicţionar, poezii etc.
Gheorghe Teodorescu – Kirileanu, considerat cel mai strălucit editor al lui Creangă, cu ocazia împlinirii a zece ani de la decesul marelui clasic, a scris un articol privind odiseea manuscriselor scriitorului humuleştean. Articolul a fost publicat în revista „Şezătoarea”, număr festiv dedicat lui Creangă. Comitetul însărcinat cu editarea operei lui Creangă a încredinţat lui Eduard Gruber, spre studiere, toate manuscrisele. După decesul lui Ed. Gruber, doamna Gruber, Virginia Micle, a vândut biblioteca soţului, unde se aflau manuscrisele sale, doctorului A. Mendel. O parte din aceste cărţi A. Mendel le-a vândut unui librar. Cele mai multe manuscrise au fost aruncate, ca fiind „netrebnice”. Mendel a dat restul manuscriselor unui profesor de limba română, Gheorghe Scobai, din Iaşi, refuzându-l pe Gheorghe Teodorescu – Kirileanu. Din întâmplare, un student, Silvestru, a găsit o parte din manuscrise la negustorul Nicolae Mihăilescu, ce fuseseră cumpărate cu kilogramul. Cu unele manuscrise învelea marfa. Câteva manuscrise au fost salvate de la pieire de către studentul Silvestru. Albumul răposatului Gruber, în care scrisese Creangă trei fragmente din „Amintiri IV”, a fost recuperat de Gheorghe Teodorescu – Kirileanu şi predat Bibliotecii Centrale din Iaşi. După cum se ştie, Creangă a scris şi poveşti pornografice, cum ar fi „Povestea poveştilor”, mai cunoscută hermeneuţilor sub numele de ,,Povestea p….”, şi „Povestea lui Ionică cel prost”. O parte din poveştile pornografice ar fi fost păstrate de Al. Xenopol. Dascăl de înaltă clasă, un povestitor de geniu, prin scrierile sale, Creangă a câştigat inimile noastre de toate vârstele, ne-a înveselit copilăria, ne-a format tinereţea şi ne-a mângâiat bătrâneţea. A lăsat moştenire poporului său comoara operei sale care încăpea într-un singur volum, dar valoroasă din toate punctele de vedere. Elevul său, Jean Bart, îl aşază pe Creangă în fruntea stiliştilor limbii române. Printre altele, autorul romanului „Europolis” afirma: „Toate calităţile și toate defectele noastre […] se găsesc în opera lui Creangă. El este sinteza etnică a poporului nostru; opera lui e cea mai bogată mină de exploatare a geniului limbei româneşti”.
Precum Eminescu, Caragiale şi Slavici, Ion Creangă este unul din marii morţi care, prin opera sa, nemurirea înfruntă timpul. Numele celui care a fost un mare clasic al literaturii române este eternizat în denumiri ale unor instituţii (grădiniţe, şcoli generale, licee, biblioteci, Universitatea din Chişinău), în denumirile unor străzi, bulevarde. O piaţă din Oradea, un cartier din Bucureşti îi poartă numele. De asemenea, a rămas în amintirea posterităţii prin artele plastice: busturi în sculpturi sau picturi, statui.
Dacă e să ne referim la descendenţii marelui povestitor, a avut un unic copil, Constantin Creangă, provenit din căsătoria cu prima lui soţie, Ileana, venit pe lume în 1860. În urma despărţirii de aceasta, copilul a rămas în grija tatălui. Cu pregătire militară, Constantin Creangă se căsătoreşte cu Olga, fiica unui mare angrosist. În anul morţii tatălui său, Constantin Creangă devine căpitan de geniu. La înmormântarea tatălui, 2 ianuarie 1890, pe banderola coroanei cu flori din partea fiului, scria: „Voitorului meu de bine, scump prieten şi tată”. Din căsătoria celor doi au rezultat patru copii: Horia, Ion, Laetiţia şi Silvia. Cei doi fii, Horia şi Ion, rămaşi la mama lor, recăsătorită, urmează studii de arhitectură la Beaux Arts din Paris. Horia era leit cu bunicul său, fizic şi caracterial. Echipa Creangă: Horia, Lucia Dumbrăveanu, soţia, şi Ion, devine cunoscută cu prilejul concursului public de arhitectură pentru clădirea ARO. Ion, purtătorul prenumelui bunicului, se căsătoreşte cu o franţuzoaică din Paris. Din nefericire, echipa îl pierde pe Ion, în urma unui accident de automobil, în 1931. Horia, nepotul lui Ion Creangă, este considerat promotorul arhitecturii moderne. Câteva din construcţiile realizate de arhitectul Horia: Blocul ARO, Teatrul Giuleşti, Uzinele Malaxa, Blocul Burileanu – Malaxa, Palatul Culturii din Cernăuţi, Halele Obor, reamenajarea sălii de festivităţi a Şcolii Centrale de Fete, devenită azi „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra etc. Cei trei nepoţi ai scriitorului, Ion (d. 1931), Laetiţia (d. 1938) şi Silvia (d. 1940), sunt îngropaţi în Cimitirul Bellu. Monumentul funerar a fost distrus în anii 2000 de angajaţii Administraţiei Cimitirelor şi Crematoriilor Umane (ACCU). Fusese desenat de arhitectul Horia, decedat în 1943. Ultima urmaşă a lui Creangă este strănepoata povestitorului şi fiica lui Horia Creangă şi a Luciei Dumbrăveanu, Mihaela Creangă – Mihăescu, în vârstă de 88 de ani, care locuieşte în Bucureşti, alături de soţul ei, generalul Constantin Mihăescu, în vârstă de 90 de ani, a cărui minte, în ciuda fizicului, „aleargă” ca în tinereţe. Celelalte rude din România au decedat, iar următorii descendenţi au ales să trăiască în Statele Unite ale Americii, în California, la San Francisco.
Constantin E. Ungureanu
