Simbolismul reiterat pragmatic, din volumul auto antologic „Aşteptînd să înflorească MAGNOLIA” ed. Măiastra Târgu Jiu, al poetului Ion Căpruciu îl voi numi dendro- logic- serafic şi reamintitor de Sine, este al unei răscruci cumva anamnezice, uşor pragmatică, sub arcada Brădicenilor, aşa cum Ea s-a autoredefinit recent, la admirabila reântîlnire a poeţilor din Atelierul Naţional de Poezie „ Serile de la Brădiceni”, ediţia a XIX-a… Redefinire a acestui land poetic, prin excelenţa Portalului „ miraculos” al transmodernismului….
În incinta tahionică a mirabilei, da, lucrări a Bisericii Sf. Nicolae, Ion Căpruciu ne-a dăruit testamentarul „ după cincizeci de mirări şi nu numai”, blagiene vs noicane, cu un intact din preaplinul afectivului „ceremonial”, cum ar zice C.G. Brebenel…Gravele acorduri sunt contrapunctate de un vag ironism, departe de „postemortemismul” care dădea târcoale, mistic, prin zonă. Confesiunea, cu trimiteri livreşti, este un semn al recalibrării şi al redefinirii semantice, post romantice: Poetul eseizează în Basmul legănat de „ calul alb/ şi uneori de foaie verde/ de trist şi amar”…Nadirul latent este al aşteptării înziurării, ca în colindul laic ardelenesc…I. P. Brădiceni: „ înzeirea, accesul la fiinţa transaparentă”; „ poezia rupturii ca translingvistică, a transcendenţei”. etc.
Edenul e acasă, NU este „ Ultimul Eden „ al lui Cornel Nistea…Necum al lui Varujan Valjean, recent văzut la Incinta Carolina din Alba- Dalba Iulia…Priceapă cine deja ştie!
Mirările se transferă la nivelul clarviziunii revelatorii, recomunicate şi eliberate de Angoasă, de delirul realului.
Cartea este un psalm ludens al iubirii, întrerupt „clepsidric” doar de titluri.
„Sus pe casă/ şade-o barză” –n cuib de pază/ cu trei lemne/ bate semne/-n alfabetul Morse/ învăţat chiar de la Moise”…
Oratio vechio, laicitate din Colinduri, incantaţie, divinaţie, catharsis. Poetul este în „ pridvorul” cumva brâncovenesc al paideumei sale.
Labirinthul suspendat este al oglindariuluzi magic:
„Cum se arată copacii copacilor/ şi florile florilor/ mă priveam văzîndu-mă/ privind”…
Rostirile sunt descântătoare, de leac memoriei ultraafective, ce se de- spiralează ca volbura pe vrejul invizibil al metalimbajului. „ Fructiera „ este şi ikebana, şi buchet delicat aranjat de imortele. ELE, cuvintele- sfintele, se dezmiardă singure. Ce spune I.C. este brodat şi ornamentat doar al lui cum spune. Iată cheia intenţională:
„eu aşteptam/ să mă pierd de mine însumi/ de atâta real…”
Autoconştientizarea stării de vis- în – vis este visavis de inocenţa trans- paradiziacă, inversând timpul circadian… Apogeul Tatăui, evocat de Fiul – Sophia, este trasnmutant spre perigeul cosmo- quantic al clarviziunii.
„Ultima dată/ când l-am întâlnit pe tata/ era la apogeu”.
,,rimele fac jocul spiriduşului, ca în jocurile „ iniţiatice” ale copiilor care-am fost. Noima este între sacru şi profan, între colinele unduitoare, ci nu zig- zagate, ca la ipocriţii „noii ordini” anti- metafizice. Poetul este un apolinic şi un deceneic „temperat”, nu departe de Adrian Frăţilă, Mircea Petean, Radu Cârstoiu, Gelu Birău / parţial), Emilian Marcu; şi ultra- conexat la Ion Popescu Brădiceni, Magister. Şi prin el, avem o grupare reactivizantă în forţă a Misterului care suntem, ocrotiţi de mortificări, depresiii, panici şi agonisme… Circumstanţial, dar nu de timp, se perindă şi Hirghiduş, Grigurcu, Spiridon Popescu şi alţii. Eram acolo şi mă dezminunam, fotografiind picioarele de bănci turistice miniaturizate ale coloanei lui Brâncuşi…şi auzind recitalul Listei lui Brădiceni, Bredeceneicul.
Însemnările sunt autoreferenţiale, de mare emoţie. I se –ntâmplă ce NI se-ntâmplă, nemainumăraţi nici ca Nume. Nici ca Numere.
„Mi-a scris fiul din canada/ mi s-a măritat nepoata/ cu unul cel mai frumos/ de la Dunăre mai jos”.
Un baladesc inegalabil, în acest delirant- lucid maelstrom al exoderiei şi „paradigmei” (sic) al hibris-ului globalizant, versus neo- barbarie!, în ritmuri şi aritmii ludice:. Dincoace de enunţul simplificator, explicit, jăruie strigătul anti- mutaţiei. „ pentru un nepot prin Stuttgart/ toate inimile ard/l-a cerut una cu dotă/ frumoasă şi poliglotă”…Timbrul jucăuş este al pansamentului hermeneic- nirvanic, îmbibat de ocrul sângeriu.
„Mă tot cheamă la Vancouver/ …la Berlin mi-e la-ndemână/ m-aş duce o săptămână” etc) ( idem) Poeme imunitare, eventual. „M-aş duce o săptămână/ să-i învăţ limba română/ pe cuscri şi nora mea/ şi pe-al mic beizadea/ m-aş duce îmi pare rău/ de păstrăvii din părău/”…( rimă „ pătrăvii curcubeu,” ( cei care se salvează la cataracte suind spre cuiburile celeste, ca-n Retezatul meu, n.m.E.E.)
Dumnezeule, ce seismice şi infraseismice transfigurări!
Protocronismul de ieri se resoarbe în noua utopie a mistagogiei transmeridiane, patriile din limba datului- datinii migrează spre un Nord al inimii, cotangenţial cu Săpânţa şi colorismul pădureţ al unui cutare pictor de după Gauguin, Rousseau Vameşul, Nică Petre, C.Brâncuşi şi ceilalţi. Maşina de accelerat vise redevine una a Timpului Eonic. Iată şi cheia multiplă, polisemantică: „După ce a cultivat/ lupii dragi cu Gloria”/ acum aşteaptă să-i înflorescă/ Magnolia”… Recte Floarea MAGneziului, a magnitudinii şi MAGiei, dendrologică, precum zisei, citind cartea lui pe genunchi, la umbra unui enorm arbore exotic împământenit, în Simeria… Şi o mierlă albă mă ceartă printre magnoliile a doua oră înflorite….
Serile de la Brădiceni erau de fapt Dimineţile noastre…
Eugen Evu
