Ion Albeşteanu (1932 -1997), după numele său real: Ion N[icolae] Şerban) a fost viorist, dirijor de muzică populară românească şi rromani. El a fost al cincilea din cei şapte fraţi ai săi şi s-a născut la 27 septembrie 1932, la Slobozia, în judeţul Ialomiţa. Numele său artistic vine de la localitatea Albeşti), de unde veneau tatăl şi mama sa. Tatăl, Nicolae Şerban, cânta la cobză.
După ce s-a căsătorit în anul 1950 (şi a avut trei băieţi), din anul 1953 până în anul 1964 a fost dirijorul orchestrei folclorice „Bărăganul” din Slobozia. Atunci, în anul 1964, împreună cu această orchestră, el se clasează pe primul loc la Festivalul Internaţional de Folclor de la Cairo – Egipt, unde ia şi diplomă de onoare. Din anul 1965, Ion Albeşteanu formează şi dezvoltă o secţie de folclor la Teatrul de Muzică de Estradă „Ion Vasilescu” – Bucureşti şi ţine spectacole folclorice.
În anul 1966, se recăsătoreşte cu cântăreaţa de folclor românesc, Tiţa Ştefan, care şi ea se trăgea din Fierbinţi, din acelaşi judeţ – Valentin – fiul lor, terminând studii superioare muzicale de vioară, la Bucureşti (acesta fiind născut la Bucureşti, pe 18 august 1975).
Între anii 1968-1971, Ion Albeşteanu a fost dirijorul orchestrei folclorice „Mioriţa”, care era în cadrul Filarmonicii din Braşov. Ca dirijor, merge – în anul 1973 – în Israel să ţină concerte împre¬ună cu alţi instrumentişti şi cântăreţi, precum: cântăreaţa rromă Romica Puceanu, Luigi Ionescu, Doina Badea ş.a.
Din anul 1985 şi până în 1989, el lucrează cu diferite formaţii muzicale din Bucureşti şi Giurgiu. Ion Albeşteanu a întreprins multe spectacole, a realizat multe discuri audio şi turnee în alte ţări (Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Egipt, Elveţia, fosta Iugoslavie, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Olanda, Turcia ş.a.). Astfel, cu formaţia „Poeniţa” câştigă cea mai mare recunoaştere internaţională în domeniul folclorului, „Discul de aur”, acordat de Academia franceză „Charles Cross” la a XXV-a ediţie a „Festivalului internaţional de toamnă” de la Dijon.
În ultimii ani ai comunismului, Ion Albeşteanu cântă în restaurante, ca simplu instrumentist, la Giurgiu şi la Bucureşti, iar după 1989 îşi reia in¬tensa sa activitate, formând un taraf folcloric „Ion Albeşteanu”, în cadrul Muzeului Ţăranului Român.
Cu această formaţie muzicală, a făcut un turneu în Franţa, în lunile noiembrie şi decembrie 1992, şi diferite ziare franţuzeşti l-au elogiat mult (v. „Lib¬eration”, care scria, între altele, în ziua de 22 de¬cembrie 1992: „Ţigan de oraş şi ţigan de câmpie, Ion Albeşteanu a învăţat, ca şi fraţii săi, vioara de la 6 ani, deoarece tatăl său – care cânta la cobză, instrument cu coarde, tradiţional – a decis aşa. El considera cobza sa demodată[…]”.
Aşa a făcut şi el cu băiatul său, trimiţându-l pe Valentin să înveţe la Universitatea de Muzică din Bucureşti, aşadar, mai mult decât el (1994-1999).
În anul 1994, maestrul Ion Albeşteanu este recompensat pentru întreaga sa activitate muzicală pentru păstrarea şi cultivarea folclorului românesc şi lăutăresc – cu Premiul „Ethnos”, acordat de Fundaţia Culturală „Ethnos”. În anul 1996, ca dirijor, Ion Albeşteanu se întoarce la „rădăcinile rrome” şi editează, împreună cu marea cântăreaţă rromă, Romica Puceanu, la „Electrecord”, un CD şi o casetă audio. Tot acum, cu un an mai înainte de a muri, Ion Albeşteanu şi-a făcut ultimele turnee în Franţa şi Elveţia. El a murit pe 30 august 1997, la Fierbinţi, județul Ialomiţa, când avea vârsta de 65 ani şi a fost înmormântat la Bucureşti, în Cimitirul „Izvorul Nou”.
După moartea sa, în toamna anului 1999, autorităţile locale din Slobozia au organizat o zi întru pomenirea sa „In memoriam – Ion Albeşteanu”, la care au luat parte multe personalităţi artistice (folclorişti, dirijori, cântăreţi şi instrumentişti din domeniul folclorului, ziarişti, rude din familia artistului, prieteni, oficialităţi locale, iubitori de folclor), căci el fusese, într-adevăr, unul dintre ultimii cei mai mari lăutari şi muzicanţi ai ţării. A fost luată decizia de a se înfiinţa un festival naţional spre cinstirea lui Ion Albeşteanu, la care să participe tarafuri de lăutari. În anul 2008, a fost cea de-a cincea ediţie a Festivalului, care îi poartă numele, iar Valentin se ocupă de promovarea lui şi a memoriei artistice a tatălui său.
Prof. Teodor VOICU
