Activitatea desfășurată în comisiile pentru gradul didactic I i-a oferit istoricului momente interesante, experiențe utile, profesionale și umane. La inspecții speciale, mergea în calitate de conducător științific și de președinte. În calitatea aceasta, autorul ne oferă și informații extradidactice, de ordin istoric sau economic. La o inspecție efectuată la Craiova, la Liceul Industrial „Electroputere”, o școală imensă, poate cea mai mare din țară, Ioan Scurtu află de la director date despre fosta Uzină „Electroputere”, înființată în 1949, pentru a fabrica locomotive de mină și tramvaie, apoi din 1964, pe baza unei licențe elvețiene, a început să producă locomotive Diesel. Până în 1985 au fost construite 1400 de locomotive Diesel și 1000 de locomotive electrice. În 2007, Uzina „Electroputere” a fost privatizată, apoi lichidată. La o inspecție efectuată la Drobeta-Turnu Severin, unei profesoare, soțul inginer la Combinatul de apă grea din Halânga, localitate aflată la 7 km, i-a relatat despre munca sa. Din 1980, peste 2000 de oameni lucrau zi și noapte, sub amenințarea lui Ion Dincă (Ion Teleagă), fost viceprim-ministru. Locuitorii din municipiul Turnu Severin primeau căldură de la combinat. După ce a produs câteva zeci de mii de tone de apă grea, singura de acest fel din Europa, în 2015 a fost oprită și a devenit „un morman de fiare vechi” (Petre Roman).
Prezent în județul Argeș, la Câmpulung, la o inspecție, în decembrie 1988, directorul Uzinei ARO, venit la cantina liceului, a informat comisia despre istoricul vestitei uzine. Uzina ARO producea autoturisme de teren din 1947, care aveau mare căutare. 90% din producție se vindea în 110 țări, inclusiv în S.U.A. În 1984, ARO Câmpulung a câștigat cel mai important raliu mondial Paris-Dakar. Până la ziua inspecției (1988), la ARO s-au produs circa 380 000 de autoturisme. După 1989, Uzina ARO a fost privatizată și apoi lichidată în 2003. În februarie 1989, aflat la inspecție, la Codlea, directorul renumitei ferme cultivatoare de flori, a spus că avea contract foarte avantajos, în valută, cu Anglia. Zilnic o mașină prelua florile împachetate de la Codlea și le transporta la aeroportul Otopeni. Pe vremea restricțiilor la consumul de energie, a primit ordin să-l reducă drastic, fapt ce a dus la înghețarea plantelor, fiind înregistrate pagube enorme. După 1989, România a devenit importator de flori din Olanda. În luna mai 1986, aflat la Slobozia, la o inspecție, pentru o profesoară, viceprimarul municipiului i-a spus că cea mai mare fabrică de ulei din țară, inaugurată de soții Ceaușescu. A fost lichidată după 1989, la fel și în alte județe, România, în această situație, cea mai mare producătoare de floarea-soarelui din Europa, neavând capacitatea de a produce uleiul în țară, este nevoită să-l importe din alte state.
În cei 34 de ani care s-au scurs de la evenimentele sângeroase de la 1989, s-a produs o adevărată degringoladă în toate domeniile: industrie, agricultură, învăţământ, cercetare, cultură şi sănătate. Primul prim-ministru postdecembrist, Petre Roman, a declarat pe un ton emfatic şi sentenţios că industria românească este un ,,morman de fiare vechi”. Aşa că în câţiva ani s-a ales praful şi pulberea de industrie, realizată cu mari sacrificii ale românilor. Uriaşa dezindustrializare a avut şi are urmări nefaste. Fenomenul emigraţiei române e cap de listă. După datele ONU, suntem pe primul loc în Europa şi pe locul al treilea în lume după Siria. În programul unor partide se prevede şi reindustrializarea ţării. Ce blestem pe ţara noastră?! Alte generaţii de sacrificiu! Dar avem în vedere faptul că forţa de muncă activă calificată în România a emigrat. E firească o întrebare: Nimeni nu răspunde de modul cum s-au făcut privatizările din această țară?! Am aflat că, în Bulgaria, procuratura verifică felul cum s-au făcut privatizările în statul vecin.
Inspecțiile speciale nu au fost lipsite și de momente amuzante, nostime. A făcut inspecție la o școală specială din Craiova, de reeducare a copiilor delincvenți. Mulți elevi erau aduși la 16-17 ani. Profesorii stăteau permanent cu ei pentru a-i păzi să nu fugă sau să se bată. În dimineața unei zile de duminică, copiii au aflat că făcea de gardă o profesoară tânără și drăguță. Când aceasta a intrat în dormitor, toți elevii erau în pielea goală. Profesoara, în situația aceasta, nu s-a pierdut cu firea, a luat o mătură de la wc și „a bătut la ei ca la fasole”. Din momentul acela, profesoara a devenit cea respectată din școală.
La o școală, o profesoară, dorind să facă o lecție modernă cu un aparat de proiecție, i s-a oprit lumina, iar aceasta s-a adresat comisiei: „Eu ce mă fac acum?” Președintele, Ioan Scurtu, calm, i-a spus să continue lecția. La o altă școală, profesoara, când preda lecția, adresându-se elevilor, le spunea în repetate rânduri: „Scrieți, nu ascultați!”. În comuna Potcoava, județul Olt, dimineața, când comisia se deplasa spre clasa unde avea loc inspecția, un copil de 5-6 ani le-a ieșit în calea membrilor comisiei și s-a adresat ferm istoricului Ioan Scurtu: „Să-i dai lui tata nota 10, că a învățat. Ați înțeles?” Profesorul, pe merit, a primit nota maximă. La Siliștea- Gumești, județul Teleorman, înainte de inspecție, a vrut să vadă casa în care s-a născut Marin Preda. După ce a bătut în poartă, a ieșit un bărbat care s-a recomandat „Călărașu”. I s-a adresat astfel: „Stați într-o casă celebră, care, probabil, va deveni muzeu”. Călărașu: „După moartea mea, facă ce-or vrea”. Întrebat dacă Marin Preda vine periodic în satul natal, Călărașu a răspuns: „Cam o dată pe an, uneori la doi ani, când are nevoie de vreo găină, o rață sau o gâscă, dar nu aduce măcar o bomboană la copiii soră-sii”.
Tot la Drobeta-Turnu Severin, în 1977, a avut loc o inspecție la o profesoară cu prenumele Lelioara. Soțul profesoarei, inginer, a așteptat la gară membrii comisiei. În drum spre hotel, soțul s-a adresat comisiei astfel: „Vă rog să aveți grijă de puișorul meu. Lelioara este viața mea.”
În aprilie 1989, olimpiada de istorie s-a desfășurat la Scornicești, președinte Ștefan Pascu, iar vicepreședinți: Elena Bărbulescu, sora lui Ceaușescu, și Gheorghe Platon, inspector. La un restaurant din Slatina, printre altele, Ștefan Pascu le-a vorbit și despre conflictele sale cu Constantin Daicoviciu, care, după ce a purtat cămașa verde legionară, în 1940, a devenit „roșu”, comunist după 1945. În timp ce ocupa funcția de membru al Consiliului de Stat al R.P.R., venea pe la Facultatea de Istorie, fiind prieten cu Andrei Otetea și Mihai Berza. Le spunea ce se discuta la ședința Consiliului de Stat, dar și bancuri. De asemenea, a afirmat că unii îl acuză că și-a schimbat mereu opțiunile politice, cărora le răspunde cu niște vorbe de spirit: „La toți bărbații cu care s-a culcat maică-mea, eu le-am zis tată”.
Vizitând noua biserică pictată, în 1986, din Scornicești, au observat pe peretele de la intrare ctitorii, iar în stânga erau pictați bunicii lui Nicolae Ceaușescu, Maria și Andrei, iar lângă ei, se afla Mihai Viteazul. Pe peretele din dreapta ușii, erau pictați părinții, Alexandra și Andruță, iar alături Tudor Vladimirescu. S-au uitat unul la altul, fără a comenta.
Cititorul acestei cărți află și alte aspecte însemnate cu caracter informațional. Dacă în timpul lui Gheorghiu-Dej s-au construit blocuri la marginea Capitalei, în locul „gropii Floreasca”, au apărut zeci de blocuri, școli, magazine, cinematografe, având în vedere desființarea maghernițelor, și pe teren viran, în timpul lui Nicolae Ceaușescu a fost vizată, cu precădere, zona centrală. Au fost demolate 29 de biserici, unele cu valoare istorică, a fost dărâmat Spitalul Brăncovenesc. Construcția Transfăgărășanului a început în 1970 și a fost inaugurată la 20 septembrie 1974, în prezența lui Nicolae Ceaușescu. Șantierul deschis la Canalul Dunăre-Marea Neagră în 1949, întrerupt în 1953 și reluat în 1976, a fost inaugurat la 26 mai 1984. Canalul avea o lungime de 64,4 kilometri, adâncime 7 metri, o lățime de 70 de metri, iar la suprafață, 90-120 m. Pentru canalul Siret-Bărăgan a fost realizat un proiect încă din anul 1912, de Al. Davidescu. Un alt proiect detaliat al acestui canal a fost făcut în 1980, inginer Dumitru Leonida. Avea o lungime de 198 de km. Lucrările au început în 1986, până în decembrie 1989 s-au construit 50 de km, iar, după 1989, a fost abandonat, devalizat, devastat. Interesant este că a fost realizat un proiect pentru canalul Dunăre-București încă din 1864, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, iar o companie franceză era interesată să construiască acest canal. În 1880, inginerul Nicolae Cucu a realizat o schiță proiect pentru o cale navigabilă București-Oltenița.
În 1929, sub guvernul național-țărănist prezidat de Iuliu Maniu, s-a votat legea privind construirea Canalului Dunăre-București, dar n-a fost urmată de o activitate concretă. După 1980, a apărut un nou proiect care viza o legătură navigabilă București-Dunăre-Marea Neagră. Au început lucrările în 1986, s-a realizat circa 70% din totalul proiectului, lucrarea a fost sistată după 1989, fiind considerată o ambiție a lui Nicolae Ceaușescu. Locuitorii din zonă au devalizat plăcile de beton și bordurile.
La Plenara din 12 aprilie 1989, al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceaușescu a lansat un mesaj triumfal: achitarea datoriei externe.
Ioan Scurtu prezintă o listă cu lichidarea în ritm accelerat a unor mari unități economice ale României: șase platforme de foraj marin, flota de pescuit oceanic, care dispunea de 50 de nave, dintre care 38 de pescuit și 12 frigorifice (Polar). România se situa pe locul al doilea din lume după U.R.S.S.. În concluzie, guvernele postdecembriste, preocupate de interesele personale, au mers numai pe distrugere.
După discuții purtate după 1989 cu Paul Nicolescu-Mizil, Constantin Olteanu și Ioan Traian Ștefănescu, Ioan Scurtu a aflat că raportările exagerate, „umflate”, la cereale, erau cerute de Nicolae Ceaușescu, deoarece Organizația Mondială pentru Alimentație și Agricultură de pe lângă O.N.U., stabilise că nicio țară nu putea exporta decât cantitatea de cereale ce depășea necesitățile interne. Scopul era trimiterea unei mari cantități de cereale la export.
Achitarea înainte de termen a dus la agravarea situației interne. România era izolată pe plan extern, izolată de angrenajul financiar internațional, fără datorii externe, dar săracă. Campania liderilor occidentali împotriva lui Nicolae Ceaușescu a început cu François Miterand. Vizitele lui Mihail Gorbaciov, oferind o aroganță faţă de Ceaușescu, i-a adus multe momente neplăcute liderului român. În ziua de 26 februarie 1988, Departamentul de Stat al S.U.A, a anunțat decizia de retragere a clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, o lovitură puternică pentru Ceaușescu. Motivul: Regimul de la București încalcă drepturile omului și nu asigură libera emigrare a minorităților naționale.
Cultul personalității atinsese cotele paroxismului. Prăbușirea regimului de la București era iminentă, inevitabilă, ceea ce s-a și întâmplat în decembrie 1989.
Activitatea cotidiană și științifică a lui Ioan Scurtu este epuizată în ultimul capitol cu titlul „Conferențiar universitar”, cu toate că a primit titlul de profesor universitar în 1991 și de conducător de doctorate în 1993. Deși pe tot parcursul cărții, aspecte din viața și activitatea sa au fost prezentate în context istoric și politic, în ultimul capitol realizează o sinteză a evenimentelor istorice și politice.
Între anii 1990 și 2012 a ocupat diferite funcții: președintele Comisiei Naționale de Istorie (1990-1997); președintele Societății de Științe din România (1999-2011); director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” (2001-2006); consilier de stat (2001-2004); președinte din partea României al Comisiei Româno-Ruse privind tezaurul depus la Moscova (2003-2012); președintele Secției de Științe Istorice și Arheologice a Academiei Oamenilor de Științe din România (1999-2011). Specialist în istoria modernă și contemporană a României a scris cea mai amplă monografie ( peste 1000 de pagini) privind monarhia din România. „Sunt singurul coordonator al unui volum (VIII) al tratatului „Istoria Românilor” care nu a fost ( și nu este) membru al Academiei Române” ( Ioan Scurtu). Contribuțiile sale istoriografice, potrivit listei publicate în 2020, cuprind 41 de cărți de autor, 44- coordonator și autor, 108 cărți coautor. La acestea se adaugă circa 400 de studii și articole științifice.
Pentru activitatea sa știinșifică, vastă, ca drept recunoștință, a primit Premiul Academiei R.S.R. în 1983, Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2002), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2009) și „Ordinul Republicii” conferit de președintele Republicii Moldova (2010). De-a lungul anilor, Ioan Scurtu a fost și unul dintre colaboratorii revistei „Magazin istoric”.
Evenimentele din 1989 sunt expediate în câteva pagini, dar în 1990 a publicat prima carte despre prăbușirea regimului: „Sfârșitul dictaturii. București 21-25 decembrie1989”, de asemenea, în 2006, a dat publicității cartea cu titlul „Revoluția Română din decembrie 1989 în context internațional”, în care realizează o analiză istorică și comparativă. A apărut în mai multe ediții, inclusiv în engleză, franceză și spaniolă.
Contribuțiile sale istoriografice au fost însoțite de confruntări cu reprezentanții regimului. Când a scris teza de doctorat cu titlul „Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc”, lucrare bazată numai pe documente, pe adevărul gol-goluț, deci care corespunde întru totrul realității obiective, a dat dovadă de mare curaj, fiind admirat de mulți dintre confrați ai săi. Am dedus din această carte că așa-zișii istorici și-au schimbat atitudinea după cum cerea interesul momentan, că istoria n-a fost scutită de falsuri, fiind interpretată în funcție de cei de la putere, cum bate vântul.
Parcurgând această carte unicat da cappo al fine, am constatat că, pe lângă foamea de istorie adevărată, istoricul de referință Ioan Scurtu își pune în valoare și vasta sa cultură generală, dovedind că este la zi și în alte domenii cultural-artistice și că este un intelectual doct.
Ca cititor, mi-am însușit istoria contemporană cu date inedite, din culise, absente din manuale. Privită in integrum, cartea „Povestiri adevărate. Memorii”, apărută în apogeul creației sale sapienţiale, este construită prin permanenta interferență a trinității: memorialistică, istorie și politică.
Efortul de a-și respecta condiția profesională de dascăl și de istoric, în scrierea unor lucrări istoriografice bazate numai pe documente, a pătruns definitiv în conștiința foştilor studenți, unii având titlul științific de doctori în istorie, Horia Dumitrescu, doctor în istorie, directorul Muzeului Vrancei di Focșani, avea să-și amintească: ,,Domnul profesor universitar Ioan Scurtu a avut curajul de a prezenta studenților, în anii deceniului al șaptelea, din secolul trecut, veritabile fresce ale lumii aflate în vizibil contrast cu șabloanele impuse de canoanele fostului regim.” Aidoma și Florin Badea-Pintilie, doctor în istorie, șeful Arhivei S.R.I., a spus: „Adevărul este că despre dânsul circulaseră și în anii anteriori mai multe zvonuri difuzate de colegii noștri mai mari, din care rezultă că preda un curs de mare calitate, cu un conținut informațional curajos pentru acele vremuri”.
Prin calitatea intrinsecă a acestei lucrări, istoricul Ioan Scurtu reprezintă un model exemplar de urmat de către istorici.
N.B. Un fost student a întâlnit pe stradă pe academicianului şi olimpianului Tudor Vianu şi, după o formulă uzuală de înaltă politeţe, l-a întrebat: „Ce mai faceți, Maestre?” Tudor Vianu: „Aștept să obosească nedreptatea”. La rândul nostru, și noi așteptăm să obosească odată corupția, „care ucide România” (Eminescu), nepotismul, minciuna și manipularea în care trăim de amar de vreme.
Constantin E. Ungureanu
