Citesc realmente cu încântare noua carte de versuri a poetului brădicenean ION CĂPRUCIU. Se numeşte, testamentar, în cea mai transparentă argheziană manieră „Târziu de septembrie. Cântece la Capul Podului” şi a apărut în cele trei numere consecutive ale „Miracolului de Septembrie, … de primăvară, … de toamnă”(2009-2010).
Noul volum al lui Ion Căpruciu, autor lansat de Geo Dumitrescu în „România literară”(să nu uităm acest amănunt prea repede) cuprinde trei cicluri: „Mere dulci de toamnă” (16 poeme), „Noi balade de la Brădiceni” (24 poeme), „Cântece la Capul Podului” (15 poeme) publicate, repet, toate în acel supliment literar al Revistei „Serile la Brădiceni”, sponsorizat de savantul Constantin Mircioiu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, om de cultură al locurilor ce l-au dat lumii pe Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi ori pe Nicolae Al Lupului. Dar care sunt mărcile stilistice ale literaturii poetice scornite şi rafinate, alchimic, de Ion Căpruciu? Umorul uneori urmuzian, suprarealismul adus în zona satirei necruţătoare, sentimentalismul reprimat a la maniere de Michaux ori Caraion, un postsorescianism corectat hermeneutic, o intertextualitate reîntoarsă în auroralitate, în frust, în ontologicul cel mai autentic, de sorginte strict – repet, brădiceneană. Cred că a avea ca titlu de onoare <<POET DE BRĂDICENI>> e deja totul. De altfel, printre membrii fondatori ai Academiei de Poezie şi Ştiinţă de la Brădiceni se numără, ca întâiul, chiar Ion Căpruciu.
Rematic/dicţional, căci aceasta este formula exactă care i se poate aplica modului său de a se exprima, autorul „Cântecelor de la Capul Podului” ştie să găsească rima rară, şocantă, să metonimizeze metafora, să cultive asonanţa în mereu reînnoitul demers de revenire motivantă a limbajului, să frazeze orfic ori să deie Cezarului ce-i al… Cezarului: aura legendară, fabuloasă, a tărâmului brădicenean, populat cu personaje misterioase, purtătoare de poveşti care, luate în primire de pana lui Ion Căpruciu, se transformă în epopee transmodernă, recuperatoare de sacru şi de originaritate.
Oricum, pentru el, pentru prietenul meu Ion Căpruciu, cu care vânat-am scriitorii şi cărţile lor în tinereţe, cuvântul este un dar, al cărui împărat sau rob fiindu-i, va trebui să nu-şi uite calitatea de martor ocular al epocii sale, ba chiar pe aceea de judecător absolut, neutru, zeiesc. Câte op baladă – vorba lui Mircea Petean pe care n-am s-o uit cât oi trăi: „Bre, Ioane Căpruciule, chiar eşti un baladist genial… câteodată, şi prilejurile, dublate de scriiturile lor, ţi s-au întâmplat cât să alcătuiască o antologie exemplară” – îmbracă haina bijuteriei (a se citi : a capodoperei – n.n. I.P.-B.). Şi, m-aş referi stricto sensu la „Balada martorului ocular” sau la „Legenda Morii”; în cea de-a doua poem – un basm versificat -, arta lui Ion Căpruciu mi se arată aşa cum descinde ea dintr-un program estetic distinct, personalizat: o melancolie copleşitoare anvelopată într-o critică acerbă a regimurilor politice contrare, întruna recidivând, şi, diabolic, fericirii omului pe pământ.
Pe cont propriu, Ion Căpruciu denunţă ororile ceauşismului, ori mai încoace pe cele ale iliescianismului ori băsescianismului –regimuri oribile, corupte şi antinaţionale, genicidice – sau, brusc reflexiv, cade-n problematizări cioraniene. De bază, totuşi, rămâne regimul baladesc, de-o narativitate intranzitivă, eliptică, directitudinală, comentariului metaliric al poetului ne-mairămânându-i decât să decupeze atmosfera desigur realimaginară, transreferenţială (e vorba de transcenderea constitutivă a unei referenţialităţi condiţionaliste, dacă e să-l citez pe Genette) dintr-un dat iniţial concret, apoi distorsionat, conform trecerii pragului literarităţii într-o lume a fantasmelor menite a resurecţiona dicteul poetic, subtil amendat de ispita lucidităţii şi de mirajul scriitopiei în curs de revirginizare.
Îmi iau permisiunea să închei notele de faţă, de lectură, cu o artă poetică transmodernă prin excelenţă, în care Ion Căpruciu se declară adeptul ostensiunii: „Mereu în plus de propria-mi sferă a sinelui degetul meu cel plin de vedere desenează cercul din care ies zilnic să nu-mi pierd exerciţiul.”
Ion Popescu-Brădiceni
