Este un bărbat încă tânăr. Din când în când, îşi pune ochelarii, aspect ce-l face mai impunător. Este actor pe-o scenă (i)reală în esenţă şi om de litere. Ar fi în stare să răstoarne lucrurile printr-o metaforă, ca aceea: „Mamă, de ce-i albastru cerul?”. „Fiindcă se oglindeşte marea în nemărginirea lui.”
Este oarecum înalt, dar foarte perpendicular. Este dualist ca şi Tudor Vianu cel din „Dualismul artei”, ori ca şi Friedrich Nietzsche, cel din „Naşterea tragediei”. S-ar putea să se tragă din vreun prinţ atenian deopotrivă apolinic şi dionisiac, deopotrivă oniric şi entuziast, deopotrivă lucid şi extatic, noţional şi senzorial.
Este un oficiant al unui cult, al realimaginarului (ori mai exact al imaginarrealului), căci depinde din ce (tria)unghi priveşti/ contempli problema; care problemă e în sine, dar nu pentru sine, e în Eu şi în Metanoia alterităţii particular-generale.
Este un homo socius şi un homo universalis/ transversalis. Întrucât, ca şi Saint-Just, ori ca şi Roland Barthes, are un bisturiu extrem de ascuţit: tăietura vorbei lui e ca o fulgerătură care arde, dar doare numai în conştiinţă. Subconştientul o percepe ca pe un adevăr-reper, sever, fundamental, mai degrabă semiotic decât simbolic, mai degrabă superior decât comunicant.
Este deci hălăduitor pe ambele tărâmuri ale Metalumii şi ale reflexiei acesteia în oglindă, deloc ontologică, ci pur şi simplu eonică (precum la Blaga – n.m.) şi eikonică, chiar eidozică. Şi cugetând asupra destinului, are mereu ambiţia să-şi smulgă inima sa ca să i-o dea acestuia, care prea deseori e insensibil, e hapsân, e de un orgoliu stupid şi de un narcisism înfiorător, şi când l-apucă nişte stranii năbădăi, chiar ucigaş de valori axiologice cu preferinţă (Nichita Stănescu, de pildă), greu de înlocuit.
Este sastisit de-atâta mediocritate şi sătul de-atâta perversitate. Este mereu drastic cu proştii, deşi uluitor de generos când nu te-aştepţi. Cade, desigur, ca orice poet (încă ingenuu, micronic/ ucronic/ sincronic şi diacronic – n.m.) în vasul/ creuzetul/ athanroul cu melancolie novalisiană. Când se lasă furat de reverii (ficţionale sau nonficţionale), se ia de piept cu adversarul (să-l ferească Dumnezeu!), încercând să-l convertească la Religia Purei Transcendenţe.
Când se raportează la Eternitate, se metamorfozează în Editor, adăpat la un resuscitat arghezianism, contrapunând „Biletelor de papagal” „Ceaşca de cafea” din care consumatorul se îmbată cu licori cristaline, abstract-concrete, grav-umoristice, muzical-plastice, lirico-expresive etc.
L-am văzut interpretându-l pe Ştefan Gheorghidiu, dar l-ar putea juca, tot perfect, şi pe Gelu Ruscanu. Pentru că are un bun echilibru întru autocentrare şi excentrare, în condiţiile în care circumferinţa Cercului este Pouleti-ană adică tot cumva georgiceleiană.
Este filosof, ondulând Metafizica spre autocunoaştere; întrucât doar gânditorul autentic se poate întoarce asupră-şi, autoreferenţial şi autopoietic. Apologiile îi displac, aporiile îl încântă, combatant ca Apollinaire, în tranşeele cuvintelor puţine, dar fixate şi crescute ca perlele în cochiliile propriilor sale exigenţe, câteodată imposibile.
Este, determinant, un bun cetăţean, un tată ideal, un pururi posesor al unui discurs îndrăgostit de fineţe, frumuseţe, tandreţe, preciziune, intelecteţe rafinată (alchimic – n.m.), un interlocutor fascinant, un conviv farmakonic, posesiv în exces, intensiv în trăire, ostensiv-socratic şi nookratic, paideic şi paideumic, stilistematic şi doctrinar-restrictiv, judecând mai mereu cu cel de-al treilea ochi, din frunte, al SPIRITULUI, aproape mereu într-o tensiune creatoare.
Ion Popescu-Brădiceni
