Învăţătura Preotului de mir – Sfântul Evanghelist Luca a iubit-o pe Maica Domnului mai presus de orice – Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos!

Pentru că am un îngeraş cu numele Luca, pornesc de la faptul că Luca a fost tare apropiat de Maica Domnului, altminteri nu ar fi avut îndrăzneala dumnezeiască să o picteze. Și nici nu ar fi dat atâtea detalii în evanghelia sa despre copilăria lui Iisus. De unde să le fi aflat, dacă nu direct de la Preacurata? Îmi închipui că, după Înălțarea la cer a Domnului, vor fi petrecut multe seri vorbind despre Hristos şi nu cred să o fi pictat ușor pe Maria, mai ales că nu zugrăvea un portret obișnuit, așa cum se făcea în toată lumea romană, ci ceva cu totul nou, o sfântă icoană. Trebuia să prindă, adânc ascunsă în chipul cel omenesc, subțirimea dumnezeiască a Duhului Sfânt, care strălucise peste Maică și Fiul ei. Cumva, în fiecare urmă de penel, în orice umbră și în orice lumină, avea de zugrăvit ceva din dragostea nemărginită a Maicii Domnului pentru prunc, o dragoste de mamă care-și văzuse apoi fiul țintuit pe cruce, chinuit cumplit, mort și apoi înviat. Cu așa suferință nu poți să trăiești, poți doar să mori, ca un suflet mort, în om viu. Preacurata a murit de mii de ori la picioarele crucii și a și înviat împreună cu Fiul ei, de tot atâtea ori. Iar asta nu avea cum să-i fi scăpat lui Luca. Nu știm de la cine a învățat apostolul meșteșugul picturii și nici când anume a ajuns să o zugrăvească pe Maica Domnului, dar îmi e greu să-mi închipui că Preacurata i-a stat în față drept model. Smerenia ei deplină n-ar fi îngăduit așa ceva, încât Luca a fost nevoit să picteze din amintiri. Un avantaj, într-un fel, pentru că distanța și timpul, cu aripa lui, șterg tot ceea ce nu merită să rămână. Mai ales într-o inimă scăldată de har, vremea spală nimicurile și face să crească tot ceea ce e măreț și bun. Iar inima lui Luca așa a fost. Eu cred că a iubit-o pe Maica Domnului mai presus de orice, pentru că în ea îl putea vedea pe Fiul ei. Felul Preacuratei de a se ruga, de-a merge sau lucra, tăcerile, mai mult decât vorbele ei, smerenia-i deplină, toate îi vor fi adus aminte de Hristos. De aceea a și pictat-o cu Pruncul Sfânt în brațe, arătând spre El cu mâna dreaptă. Grecii îi spun acestui tip de icoană, rămasă moștenire de la Sfântul Apostol Luca – Hodighitria, adică Povățuitoarea, pentru că ne îndreaptă către Hristos. Așa a fost Maica Domnului și așa a vrut Luca să ne-o amintim, ca o mână îndreptată spre Fiul ei, cel mai presus de orice, darul lui Dumnezeu. Apoi, cu cât au trecut veacurile, în acest chip al Maicii Domnului, nemurit de Luca pe lemn și-au găsit alinare și drum nenumărate inimi, nesfârșite dureri, infinite iubiri. Tradiția ne spune că, după ce a zugrăvit prima icoană, Luca a mers cu ea la Maica Domnului și i-a arătat-o. „Darul Celui ce S-a născut din mine și al meu să fie cu icoanele acestea”, i-a spus Fecioara, binecuvântându-i lucrarea. Și așa a fost. Niciunde, în fața niciunei picturi de pe acest pământ nu au curs atâtea lacrimi și nici nu s-au făcut atâtea minuni, ca în fața icoanelor Maicii Domnului. Dar, Sf. Ev. Şi Apostol Luca a plecat şi el la Domnul, şi ani la rând au venit la sărbătoarea trecerii sale la cer credincioși de pe tot cuprinsul imperiului, și sănătoși, și betegi. Ciungi, leproși, ofticoși sau orbi, cu toții se înghesuiau așteptând să cadă coliria, cum o numeau pelerinii, ploaia de rouă! De venit, ploaia miraculoasă venea întotdeauna, căzându-le pe ochi, ca niște picături de lacrimi ale cerului, iar, pe cei care se rugau cu credință, ploaia sfântă îi și vindeca. Vestea miracolelor săvârșite la mormântul Sfântului Apostol Luca din Tebaida Beoției, nu departe de Athena, s-a răspândit în tot imperiul, dar pelerinajul a fost ținut sub obrocul imperatorilor păgâni, care i-au prigonit pe creștini răstimp de aproape două veacuri. Când pe tron a venit împăratul Constantin cel Mare, drumul credincioșilor a fost eliberat, iar mormântul a fost luat cu asalt. Constanțiu, fiul lui Constantin, a ridicat la Constantinopol o biserică închinată Sfinților Apostoli Luca și Andrei, și a adus acolo moaștele evanghelistului. Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul şi, pe cât îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina Sfintei Evanghelii.
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj