Învăţătura Preotului de mir – ,,Nu există lucru mai înalt decât ceea ce se cheamă pocăință și spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om”!

Sfântul Cuv. Porfirie Cavsocalivitul a fost un monah și un mare duhovnic grec contemporan care a trăit în secolul al XX-lea în Sfântul Munte Athos şi de-a lungul întregii sale vieți a suferit de multe boli pe care le-a dus cu smerenie până la vârsta de 85 de ani, fiind canonizat de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în anul 2013, având data de prăznuire la 2 decembrie. Sfântul PORFIRIE KAVSOKALIVITUL (n. 7 Februarie1906, Grecia-†2 Decembrie 1991, Sfântul Munte Athos) este înaintevăzătorul şi mângâietorul celor pe care nu-i iubeşte nimeni, spunea că delicateţea dumnezeiască a întâmpinat cu deschiderea braţelor inimii nenumărate suflete zdrobite, iar celor care le-au primit, cu iscusinţa Duhului Sfânt le-a dezlegat poveri şi dureri de care alţii nu se puteau atinge nici măcar cu degetul. Prin ascultare neştirbită dobândindim din tinereţe darul înaintevederii, dacă ne-a preamărit Domnul cu lucrare tainică şi binecuvântată, dăruită spre folosul unei mari mulţimi de oameni, care au aflat prin noi pacea, bucuria şi luminarea Mângâietorului nostru Ceresc. Să ne tămăduim cele dinlăuntru, ca astfel să ni se limpezească şi vieţuirea noastră cea de toate zilele şi, pe cât va fi cu putinţă, să se reaşeze întru cuviinţă şi înţelepciune toate cele ale lumii, spre a se face lucrătoare deplina cinste şi dragoste dintre semeni. Dumnezeu să nu ne lase pe noi să rămânem robi încătuşaţi în înţelesurile cele slabe ale lumii, ci, să ne ridicăm inimile spre înţelegerea că Biserica îşi are începătura înainte de întemeierea lumii, iar menirea şi puterea cea tainică a omului este de a îmbrăţişa în rugăciune întreaga fire omenească şi toată făptura. ,,Cu toate că ne ştim atât de zăbavnici şi nevrednici, Te rugăm, Doamne, dăruieşte-ne şi nouă curăţia credinţei şi întăreşte-ne voinţa pentru a râvni să fim sloboziţi cu totul din lucrarea cea întunecată a ascunderii în materie, în simţuri şi lucruri pământeşti. Ştim că privirea Ta binecunoscătoare şi puterea pe care o ai prin părtăşia la dumnezeiasca fire este neîncetat cu noi, strălucind în focul dragostei Duhului Sfânt. Pentru aceea odihna şi pacea cea minunată ce se revarsă dintru Tine, ne învăluie deopotrivă în răcoarea şi vâlvătaia cea neasemuit de fierbinte a rugăciunilor şi iubirii tale pentru noi! Învredniceşte-ne pe toţi de împlinirea si lucrarea cea curătitoare a cuvintelor Evangheliei, ca astfel fiind sloboziţi din lanţurile cele întunecate ale cugetării trupeşti, să izvorască şi ochii noştri lacrimi şi priviri care zboară dincolo de cele văzute şi simţite. Şi fie ca, în taina cea preacurată a venirii Duhului Sfânt, El să Se sălăşluiască întru noi dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul, spre unirea firii omeneşti întru una”! Sf. Cuv. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL spune că în împrejurări grele, e cât se poate de firesc ca omul creştin să caute atât povăţuirea bună, cât şi adresarea directă către Dumnezeu şi Sfinţii Săi. Da, putem grăi Domnului şi tuturor Sfinţilor care au biruit lumea şi moartea. Avem această putere sădită întru noi, pentru că fiecare în parte este un membru viu al Trupului lui Hristos – Biserica, dar şi pentru că suntem persoane vii, oameni unici, copii ai lui Dumnezeu. De aceea, e cât se poate de firesc ca fiecare dintre noi să îndrăznească a grăi cu Părintele său – Dumnezeu Tatăl, cu Fratele nostru cel Mare – Hristos Domnul, cu Mângâietorul şi Ocrotitorul nostru – Sfântul Duh, cu Maica noas¬tră – Preacurata Fecioară Maria, dar şi cu întreaga noastră familie! În fine, el ne mai spune: ,,Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi deoparte răul! Indreptaţi-vă privirea spre Hristos şi El vă va mântui. Ceea ce-l face sfânt pe om este iubirea, închinarea la Hristos, care nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate, nu poate… Omul încearcă să se nevoiască, să facă astfel de lucruri şi să-şi chinuiască fiinţa din iubire pentru Dumnezeu. Nici un ascet nu s-a sfinţit fără nevoinţe. Nimeni nu a putut ajunge la duhovnicie fără a se nevoi. Nevoinţele sunt trebuincioase. Nevoinţa înseamnă metanii, privegheri ş.a.m.ă., dar nu cu de-a sila. Toate [trebuie] să se facă cu bucurie. Nu metaniile pe care le vom face sunt importante, nici rugăciunile, ci dăruirea, iubirea pentru Hristos, pentru cele duhovniceşti. Sunt mulţi care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci ca un exerciţiu, pentru folosul trupesc. Oamenii duhovniceşti însă le fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se foloseşte mult şi trupul, nu se îmbolnăveşte. Aici îşi au originea multe lucruri bune. Dar, ca să faceţi asemenea lucruri trebuie să aveţi credinţă. Altfel o să vă apuce chinurile foamei. Postul ţine şi de credinţă. Nu păţiţi nici un rău de pe urma lui, atunci când digeraţi bine mâncarea. Asceţii transformă aerul în albumină, şi postul nu-i vatămă. Când sunteţi îndrăgostiţi de dumnezeire, puteţi posti cu mulţumire, şi toate sunt uşoare; altfel toate vi se par un munte [de netrecut]. Câţi şi-au dăruit inima lui Hristos şi şi-au spus rugăciunea cu iubire înflăcărată au biruit şi au învins lăcomia pântecelui şi neînfrânarea. Astăzi există mulţi oameni care altădată nu puteau posti o zi, iar acum sunt vegetarieni nu din motive religioase, ci pur şi simplu deoarece cred că le va face bine sănătăţii. Insă trebuie să ai convingerea că n-o să păţeşti nimic dacă nu mănânci carne. Bineînţeles, când omul e bolnav, nu e un păcat să mănânce spre întremarea organismului şi mâncăruri care nu sunt de post.
Preot Paroh, Dan DULĂMIŢĂ,
Parohia Târgu-Cărbuneşti