Dacă vrem să nu ne amăgim, trebuie să cerem în rugăciune mângâierea dumnezeiască, deoarece aceasta este singura mângâiere adevărată. Nu ajunge credinţa în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încrederea în Dumnezeu, care atrage ajutorul Lui. După cum spune Sf. Apostol Pavel, credinţa este să credem în cele nevăzute, nu doar în cele ce se văd. Atunci când ne încredinţăm viitorul nostru lui Hristos, Îl rugăm să ne ajute, iar, încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu are ca fundament credinţa prin care omul se poate ruga tainic şi poate primi cu smerenie roadele nădejdii. Aceasta este rugăciunea neîncetată care aduce ajutoare dumnezeieşti în ceasul în care ne trebuie ajutorul, pentru că în chip firesc, omul trăieşte o viată îngerească şi se avântă în slăvire: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”, iar, omul îşi poate regăsi viaţa sa mult dorită, numai dacă are încredere în Dumnezeu şi Îl slăveşte în toate pentru că primeşte ca El să-l povăţuiască precum un Tată bun. Altfel, îşi face viaţa sa mai grea şi mai chinuită, pentru că e mare lucru ca omul să simtă încă din această viaţă o parte din bucuria raiului! Omul, dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel ,,fără Mine nu puteţi face nimic”, pe care l-a spus Iisus Hristos, adică, să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu Atotfăcătorul. Când cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi, în înţelesul cel bun, atunci îl află pe Dumnezeu! Chiar şi oamenii cei mai duhovniceşti, nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viaţa lor dăruită lui Dumnezeu, de aceea se şi ţin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de «eul» subiectiv, deoarece «eul» îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească. Încrederea exclusivă în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai apăsător, pentru că ne aruncă în întunericul iadului fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Când omul are încredere numai în sine, se leagă de o lume abstractă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este biruit de vrăjmaşi sau nu reuşeşte să se realizeze, pentru că i se risipeşte «eul» său! Totuşi, Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dumnezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră exagertă în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment care se petrece în viaţa sa, dobândeşte experienţă, ia aminte la cele petrecute şi astfel sporeşte credinţa lui! De aceea, Hristos cerea mai întâi credinţă în puterea lui Dumnezeu şi apoi făcea minunea: ,,Dacă tu crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos!”, le spunea celor tămăduiţi! Nu e bine să ne rezumăm la ceea ce spun astăzi unii, în mod greşit, că omul are puteri şi dacă va crede în puterile lui, le poate face pe toate! Iisus Hristos, mereu îi întreba: ,,Crezi?”, dar înţelegea: ,,Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?”. Fiul Lui Dumnezeu cerea de la om garanţia că are credinţă şi numai atunci îl ajuta pe cel aflat în nevoinţă! Niciodată şi nicăieri nu spune Evanghelia, să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Cei slab credincioşi consideră că omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi! A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare! Dincolo de acest fundament egoist se ascunde lucrarea diavolului şi de aici porneşte toată această demonizare care există şi astăzi în lume. De multe ori, sfătuitorii îţi spun: «Să nu respecţi, nici pe cel mare, nici pe cel mic, ca să dobândeşti personalitate!» (sic??!!). De aceea, auzi nişte îndemnuri parşive: «Calcă-i, zdrobeşte-i, ca tu să reuşeşti!». În astfel de cazuri, respectul este considerat ceva gratuit şi fără valoare, iar, diavolul jubilează! Un altul spune cu superficialitate: «Cred în Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca să putem face orice vrem!», sau altul afirmă: «Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi?», dar, nu se gândeşte că pentru a fi cineva dumnezeu după har, trebuie să aibă harul lui Dumnezeu! Pruncul Care S-a născut în ieslea din Betleem avea harul dumnezeiesc! Altceva este ca cineva să aibă harul lui Dumnezeu şi să se facă dumnezeu după har, şi altceva este să se autoproclame pe sine un fel de dumnezeu, pentru că aici este confuzia, deoarece, insul respectiv, făcându-se pe sine dumnezeu, în cele din urmă ajunge să fie ateu rătăcit şi persoană dezorientată! Dacă fac pace în mine, pot înțelege inima celuilalt şi dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura, aș răspunde că este «armonie», pentru ca eu, trăitor pe acest pământ, să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la… doi la opt. Deci, faci dreptate şi câştigi doi, dar pierzi opt! Faci pace, câştigi opt, dar pierzi doi! Deci, pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea şi numai atunci poţi să faci armonie. Deci, tu trebuie să fii un erou al armoniei, un erou al păcii, cu orice sacrificiu, iar, în felul acesta poţi avea dezvoltat discernământul de a putea înţelege inima cuiva. Pacea a venit acum, pentru că a venit Hristos în inima noastră, pentru că nu duşmănim pe nimeni şi ne asumăm idealul cel mai înalt: iubirea de vrăjmaşi, mântuirea! Nu e o utopie, pentru că spune Mântuitorul Hristos: ,,E posibil lucrul acesta!” S-a încercat cu adevărat să se iubească vrăjmaşul? Sau ştim numai din Scriptură că trebuie să ne iubim, însă ne urâm pe ascuns? La vremea zilei sau a vieţii întregi, omule creştin, dacă te ajută harul lui Dumnezeu şi tu ai să mori iubind pe vrăjmaşi, sau cel puţin să nu-i urăşti, te afli într-o poziţie bună, iar, ca să fii mântuit, trebuie să te jertfeşti!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
