În timp ce voia suverană a lui Dumnezeu este adesea ascunsă de noi până după ce se petrece, apare un alt aspect al voii Lui care ne poate fi mai limpede de arătat, prin Voia Lui perceptivă sau revelată. Cum arată şi numele, această ipostază a Voii lui Dumnezeu înseamnă că El a ales să reveleze parte din voia Lui în Sfânta Scriptură, mai ales că Voia perceptivă a lui Dumnezeu este voia declarată a Lui cu privire la ceea ce trebuie sau nu trebuie să facem la un moment dat în vremea Postului! De exemplu, datorită Voii revelate a lui Dumnezeu, putem şti că Voia Lui este să nu furăm, să ne iubim vrăjmaşii, să ne pocăim de păcate, să fim sfinţi după cum şi El este sfânt!
Desigur, această exprimare a Voii lui Dumnezeu este revelată atât în Cuvântul Lui, cât şi în conştiinţa noastră, prin care Dumnezeu a scris Legea Lui morală asupra inimii tuturor oamenilor trăitori pe acest pământ!
Legile lui Dumnezeu, fie găsite în Scriptură, fie în inima noastră, sunt obligatorii pentru noi toţi, pentru că suntem responsabili, atunci când le ascultăm. Dar, de unde ştim noi că am înţeles ceea ce trebuie din Voia Lui?
Dacă Dumnezeu a vrut să ne spună cu totul altceva, dacă suntem doar într-o eroare pozitivă a credinţei, persistând pios în istorismul ei sau dacă Dumnezeu nu a făcut încă omul, noi doar ne iluzionăm că suntem acel om! Desigur, dacă omul există, există Dumnezeu! Dar, dacă Dumnezeu există, cum e posibilă existenţa omului? Cum poate admite omenirea care îl neagă, chiar şi prin faptul de a crede?
Din nefericire, omul necredincios este mai aproape de animalitate, decât de Dumnezeu! Creştinismul ne oferă prea multă viaţă de apoi pentru o atât de puţină viaţă de azi! El vrea să îndrepte omul cu precepte inumane, adică vrea să coboare cerul pe pământ, numai că asocierea celor două existenţe s-a realizat într-un singur şi irepetabil punct relativ! Restul oamenilor gratulează cerul cu o ultimă privire şi hrănesc pământul cu câteva reminiscenţe, mai ales că existenţa păcatului originar pune mai multe probleme omului decât necredinţa lui! În vremea Postului, necredinţa se poate transforma oricând în credinţă, dar din condiţia păcatului originar nu există cale de ieşire decât prin negaţie sau apocatastază, adică prin revenire la starea primară!
Chiar dacă se poate nega divinitatea pentru creaţia umană predestinată la păcat, preferându-se libertatea totală a hazardului existenţial, ne întrebăm dacă suntem vinovaţi înainte de a şti ce este păcatul, înainte de a-l putea comite, pentru a desluşi cauza pentru care purtăm o vină dobândită prin transfer adamic! Putem vedea, prin Voia Domnului, cât este de neînsemnată lauda deşartă adusă Creatorului, dacă numai de pe acest fir de nisip cosmic se găseşte cineva care să îl preamărească doar prin vorbe! Creatorul se mulţumeşte cu atât de puţin de la un Univers infinit, chiar dacă nu vuieşte Cosmosul de cântec şi laudă! Noi credem cu obstinaţie că suntem culmea spiritualităţii, triumful evoluţiei din Univers, dar s-ar putea să fim doar fundătura sa pământească! Nimic nu rămâne mai străin în practica unei credinţe decât unele aspecte care îi adeveresc primordialitatea! Prin Voia Domnului, credinţa rămâne posibilă prin chiar faptul de a nu-i putea transfera în realul comportamental totalitatea preceptelor credinţei!
Omul poate crede chiar prin imperfecţiunea sa, pentru că orice credinţă care face binele este adevărată, dacă binele dezinteresat este singura modalitate de a verifica adevărul ei! Cine face binele poate crede în ceea ce vrea, cu condiţia ca binele său să aibă o valoare unică! Poţi face binele, doar când ai ceva de câştigat, făcându-l, mai ales că facerea necondiționată a binelui ar putea fi unitatea de măsură a credinţei noastre!
Deşi, nu trebuie apreciat imediat, binele se poate face şi din afara credinţei, nemaivorbind că răul îndreptat de o credinţă împotriva alteia este considerat, uneori ca un bine! O credinţă totală este greu de imaginat, iar, dacă s-ar respecta «ad litteram» rigorile credinţei, omul s-ar anihila în propria lui imperfecţiune. În vremea Postului Mare, absolutul teoretic al credinţei se bazează chiar pe praxis-ul ei relativ, iar, după cum e necesar a opera o diferenţiere semantică între credinţă şi necredinţă, doar printr-o imaginaţie debordantă, sedimentată în timp, poţi desluşi idealitatea lumii prin vremelnicia ei!
Preot Adrian VULPE,
Biserica «Sf. Ier. Antim IVIREANUL»,
Târgu-Cărbuneşti
