Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, cel pe care îl cunoaştem ca pictor, doctor și mai presus de toate, apostol, putem spune că reprezintă una dintre cele mai fascinante figuri ale Noului Testament şi chiar dacă nu a făcut parte din rândul celor doisprezece apostoli care L-au urmat pe Hristos, de la el ne-a rămas cea mai lungă evanghelie și cartea Faptele Apostolilor, mai ales că aproape o treime din Noul Testament este scrisă de el, şi pentru că a fost și pictor, de la el avem și prima icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, devenită canon pentru orice icoană ortodoxă! Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a văzut lumina zilei între primul an de la nașterea lui Hristos și cel de-al șaisprezecelea, deoarece, istoricii teologi nu s-au putut pune nici până azi de acord, fiind, așadar, apropiat de vârstă cu Mântuitorul în viaţa Sa pământescă. Cetatea în care s-a născut, Antiohia Siriei, a fost prima cetate din lume în care ucenicii lui Iisus s-au numit creștini. Luca a crescut într-un oraș plin de viață, în care se amestecau oameni și limbi, datini și credințe diferite, iar familia lui a fost fie una de evrei de limbă greacă, fie de greci iudaizați. Ceea ce știm limpede e faptul că, dintre toți evangheliștii, el a fost singurul care a umblat la școlile elineşti ale timpului, școli bune, în care s-a deprins cu marii filosofi și poeți ai Eladei, ceea ce se va reflecta în toate scrierile sale. De pregătit s-a pregătit să fie doctor de trupuri, dar Domnul i-a rânduit să vindece mai cu seamă suflete, iar, de acolo îi va fi venit și setea adâncă pentru ceva mai înalt decât îi putea oferi averea familiei și meseria de medic, pe care și-o alesese. Era un suflet însetat de sfinţenie şi de credinţa în Dumnezeu, iar pe El nu-L putea găsi în paginile cărților eline, oricât ar fi fost ele de înalte, pentru că Dumnezeu trebuia căutat în Israel, acolo unde El însuși se descoperea poporului ales. Nu știm când a plecat Luca spre Țara Sfântă, aflată nu foarte departe de cetatea natală, și nici cum a ajuns să-L cunoască pe Iisus, dar, ştim că a făcut parte din rândul ucenicilor Lui, cei șaptezeci de apostoli, care nu au stat cu Domnul tot timpul, aşa cum a fost cazul celor doisprezece, dar L-au cunoscut și i-au vestit învățătura în tot neamul lui Israel. Aşadar, plecaseră spre Emaus, un sătuc aflat nu departe de Ierusalim, el și Cleopa, fratele său în credință, înveliți într-o tăcere de gheață, cu toate că uneori, mai vorbeau ca toți oamenii, dar, din adâncul inimii le pierise orice urmă de bucurie, orice duh, orice dorință de a mai trăi, pentru că lumea și pământul, care fuseseră așa de pline de lumină cu Iisus Hristos, prin răstignirea Lui pe Cruce, erau acum mai întunecate decât gheena. De aceea, din gândurile negre le-au ieșit și primele cuvinte, o serie de întrebări grele, care le chinuiau cugetul, fără să înţeleagă îndeajuns, cum de murise Iisus, așa, ca un tâlhar la drumul mare, răstignit alături de doi făcători de rele? El, care era Lumina Lumii, Își dăduse sufletul, luând cu moartea Sa și orice urmă de nădejde. Pentru că mulţi dintre cei care Îl cunoscuseră pe Iisus, oarecum retoric se întrebau: dacă Iisus murise ca orice om, mai puteau ei să creadă că El era Mesia cel mult așteptat? Mai puteau să pună preț pe cuvintele Lui, de vreme ce nu-i izbăvise nici de romani, nici nu așezase împărăția lui Israel 
în fruntea lumii, așa cum nădăjduiseră cu toții? Cu gândurile acestea, întunecându-le lumina zilei, nu e de mirare că nici nu l-au băgat în seamă pe străinul care s-a apropiat de ei cu pași repezi, cel care i-a ascultat curios, apoi a început, cu grijă, să aducă lumină în vorbele lor negre, cel care le-a tâlcuit bob cu bob, profețiile despre Mesia, începând cu primii proroci, limpezindu-le că așa a fost scris să se întâmple, pentru ca Hristos să-și atinga slava Sa. Moartea era doar o cale, nu un capăt, o punte, nu o stavilă de netrecut spre îndumnezeire. Cuvinte ca acestea nu mai rostise nimeni, niciodată în Israel, cuvinte cu har, din cele care aprind inimile reci și le fac să se topească de dragoste. De aceea, nu pricepeau de unde știa toate acestea străinul, dar odată ajunși la Emaus, n-au vrut să se mai despartă de el, așa că l-au rugat să rămână împreună, că tot se îngâna ziua cu seara. La momentul potrivit, «Străinul» a primit propunerea și, când a venit vremea cinei, a luat pâinea și a frânt-o, așa cum făcuse și Domnul la Cina cea de Taină. Abia atunci, li s-au deschis ochii și L-au cunoscut că este Iisus, dar El s-a făcut nevăzut ochilor, ascunzându-li-se în inimă. În acea seară, într-o casă smerită dintr-un sătuc pierdut în Israel, a înviat, cu adevărat, credința în Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, pentru că apariţia Domnului i-a aprins în inimă un foc care nu s-a mai stins niciodată! În momentul în care Sf. Ev. Luca a început să-și scrie evanghelia, trecuseră cincisprezece ani de la Înălțarea Domnului, timp în care se așternuseră peste el nu doar anii, învățătura, durerea deznădăjduită a ucenicului care-și văzuse învățătorul mort, ci și bucuria fără de margini de a-L reîntâlni și de a simți că este alături de El, în căsuța smerită din Emaus. Despre această prezență harică, mai trainică decât stânca neclintită, avea să scrie în evanghelia sa amintirile pe care Preacurata i le va fi spus numai lui: Bunavestire, vizita arhanghelului Gavril, frânturi din copilăria Domnului, amănunte minunate pe care doar Luca ni le-a lăsat. E limpede, însă, că evanghelia lui Luca nu a fost scrisă doar de un apostol al duhului sfânt, pentru că în lungile nopți de priveghere şi de rugăciune, când se va fi străduit să aștearnă pe hârtie cuvintele de foc la care se va închina omenirea, timp de mii de ani, în tăcerea aceea din fața hârtiei imaculate, alături de Sf. Ev. Luca va mai fi fost Cineva: «Străinul» pe care-L prinsese din urmă pe drumul Emausului. Iisus, cel care nu a scris niciun rând, niciodată, pentru că vorbele lui rămâneau tipărite pe veci în mintea celor care îl ascultau, iar, El i-a purtat mâna lui Luca pentru a lăsa creștinilor cuvintele Sale sfinţitoare!
Preot Paroh Năvârcă Ion Marius,Parohia Urdarii de Sus, Gorj
