Duminica Floriilor sau «Stâlpărilor», aşa cum este ea denumită în tradiţia creştină, pune în lumină destinul tragic şi paradoxal al Ierusalimului pământesc, locul unde Fiul lui Dumnezeu va fi răstignit, urmând, însă, ca tot aici să biruiască moartea prin Învierea Sa. Astfel, din cuvintele Sfintei Evanghelii, expuse de Sfântul Ioan, în capitolul 12, versetele 1, până la 18, aflăm că Mântuitorul intră în Ierusalim ca un Împărat biruitor, aşa cum altădată se întorceau victorioşi împăraţii David şi Solomon. Dar, ce ceea biruise Domnul Hristos şi de ce este primit El triumfal? El biruise moartea, căci a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi, mai ales, pe Lazăr din Betania, mort de patru zile, iar, în acest fel a arătat pentru prima dată omenirii că este posibilă învierea. Locuitorii din Betania au ţinut să-I mulţumească lui Iisus pentru minunile săvârşite în oraşul lor, pregătind o cină solemnă, în casa lui Simon, pe care-l vindecase de lepră, iar, la această cină a luat parte şi Lazăr cu surorile lui, Marta şi Maria. Exista obiceiul, la iudei, ca la începutul mesei, picioarele oaspeţilor să fie spălate într-o apă parfumată. Ca urmare, Maria, sora lui Lazăr, din credinţă curată, a luat un vas plin cu mir de nard de mult preţ, a intrat în sala unde fusese pregătită cina şi turnând mirul pe capul şi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul capului ei, apoi a spart vasul, înţelegând că această cină va fi ultima jertfă materială adusă lui Iisus Mântuitorul. Văzând toate acestea, Iuda Iscarioteanul a zis: «Pentru ce nu s-a vândut acest mir pe 300 de dinari şi să se fi dat săracilor»? La aceste gânduri viclene ale lui Iuda, Iisus răspunde profetic, zicând: ,,Lăsaţi-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat”! În vremea aceea, Ierusalimul era plin de evrei şi de străini veniţi din lumea întreagă pentru sărbătoarea Paştelui şi mulţi dinte ei auzind că Domnul este în Betania, s-au dus acolo ca să-L vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Cei mai mulţi, din convingere credeau în El, printre aceştia aflându-se şi unii din mai marii poporului, dar, încrederea în Iisus i-a bulversat, chiar pe membrii sinedriului, pe arhierei şi pe farisei, dar mai cu seamă pe saduchei, care nu credeau în învierea morţilor. Toţi aceştia s-au sfătuit ca să-L omoare pe Iisus şi pe Lazăr şi, astfel, să nu se mai amintească de învierea lui, iar poporul să stea în întunericul necunoştinţei, al necredinţei. A doua zi, însă, Iisus vine în Ierusalim, unde evreii se pregăteau să serbeze paştile, comemorând ieşirea de sub robia egipteană sau 
trecerea prin Marea Roşie sub conducerea lui Moise. În legea veche era obiceiul ca evreii, cu patru zile mai înainte de Paşti, să pregătească la templu mielul pentru a fi jertfit, iar, din respect pentru legea iudaică, Iisus a trecut prin Ierusalim, mai ales pentru a descoperi lumii că El este jertfa cea adevărată, mielul care trebuia să fie jertfit pentru salvarea întregii umanităţi. Mulţi oameni, din dragoste faţă de Dumnezeu, alergau înaintea lui Iisus, purtând în mâini stâlpări de finic şi de măslin şi cântând: „Osana Fiul lui David, bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru cel de sus, Împăratul lui Israel”! Cuvântul: «Osana», înseamnă «mântuieşte», adică, mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Fiul lui David. Atunci, oamenii plini de bucurie îşi aşterneau veşmintele pe cale, alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau înaintea Lui! Mulţi dintre cei prezenţi au fost martori şi au văzut minunea învierii lui Lazăr şi, de aceea, Îl urmau pe Iisus, iar, Domnul, Iisus, înconjurat de popor, în cântece de osanale a ajuns aproape de cetatea Ierusalimului! Aşa cum ne relatează Sfintele Evanghelii, în contrast cu veselia şi cu bucuria poporului, Domnul parcă nu auzea şi nu simţea nimic, iar, sufletul Lui era întristat pentru că ştia ce avea să urmeze, ştia că unii oameni dintre cei care astăzi îl primesc ca pe un Împărat, peste câteva zile îl vor condamna la moarte pe Cruce, alături de doi tâlhari, strigându-I cu multă răutate: «Răstigneşte-L»! De aceea, Biserica, actualizând momentul intrării în Ierusalim în Duminica Floriilor sau a «Stâlpărilor», sfinţeşte ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor. Se spune că ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul, iar, salcia înflorită în această perioadă a anului este o expresie a fertilităţii şi a reînvierii naturii. Cu aceste ramuri de salcie, un simbol al fertilităţii şi al vieţii, potrivit tradiţiei noastre româneşti, apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazde. În concluzie, intrarea Domnului în Ierusalim înseamnă intrarea Lui în cetatea sufletelor noastre, în inima noastră şi în viaţa noastră. Pentru aceasta se cuvine să-L primim cu bucurie şi să lăsăm răutatea care ne stăpâneşte, să lăsăm blasfemiile, pervertirea şi toate păcatele voite şi nevoite, să-I aducem Domnului Iisus Hristos ramuri de fapte bune! Iar, în loc de mir, ca Maria, sora lui Lazăr, să-I aducem lacrimile noastre, lacrimile pocăinţei pentru păcatele noastre, asumate de Iisus Hristos, a căror consecinţă a dus la suferinţele morţii pe Cruce, deoarece, pentru noi şi pentru a noastră mântuire Hristos a murit, dar a înviat din morţi, ridicând la viaţă întreaga fire omenească! Doar prin întâlnirea cu Iisus Hristos pe drumul Crucii care duce către înviere, fiecare credincios are puterea de a trece de la moarte la viaţă. Aceasta este chemarea Bisericii, adresată omului din societatea fiecărui veac, aceasta este bucuria şi speranţa noastră care stă la baza vieţii, şi anume, întâlnirea cu Hristos Cel contemporan cu noi, pentru ca şi noi să fim contemporani cu El în veşnicie!
Preot Paroh NEBLEA Valentin, Parohia Peşteana de Jos, Fărcăşeşti, Gorj
