A vorbi şi a scrie despre duhul sfinţeniei înseamnă a reflecta la binefacerile credinţei, pentru că toţi cei ce au primit Cuvântul Lui Dumnezeu s-au botezat, iar, în ziua aceea s-au adăugat binefacerile ca la trei mii de suflete. Deci, trebuie să stăruim în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Aşadar, tot sufletul vibrează, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi cei temători. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte, când îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. În fiecare zi, credincioşii stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii lor, lăudându-L pe Dumnezeu şi având har la tot poporul, iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (Fapte 2, 41-47). Aşadar, după botezul primilor trei mii de creştini, ca urmare a predicii susţinute şi a faptelor minunate săvârşite de către Sf. Apostoli, s-au mai botezat încă două mii de creştini şi cu acest număr de cinci mii de creştini a început practic viaţa bisericii primare. Primii creştini erau îndrumaţi de către Sfinţii Apostoli şi duceau o viaţă curată, sfântă, fără prihanie. De la început, Sfinţii Apostoli au avut rolul de propovăduitori şi conducători ai primei Biserici creştine, pentru că botezau mulţimile (Fapte 2), alegeau pe diaconi (Fapte 6), judecau în numele întregii comunităţi (Fapte 4 şi 5); de asemenea, ei administrau bunurile comune şi pedepseau abaterile, păstrând astfel ordinea şi disciplina în prima comunitate creştină (Fapte 5). Când vorbim despre duhul sfinţeniei, pornim de la faptul că Biserica înseamnă adunare, obşte, pentră că nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună cu ceilalți şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă omul este o fiinţă eminamente socială şi cu viaţă sacră, atunci şi Biserica este o instituție cu caracter social, care îşi are rădăcinile în voia lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Dar ca orice societate în care oamenii sunt diferiţi unii de alţii prin fondul şi aspiraţiile lor, şi primele comunităţi creştine s-au dovedit imperfecte! Din Epistolele Sf. Pavel, putem obseva că acesta îi laudă pentru viața lor de sfinţenie, de curăţie morală, de statornicie în credintă, de jertfelnicie, dar nu se sfieşte, ci devine foarte tranşant în descoperirea şi pedepsirea abuzurilor şi a nedreptăților. Aceasta este Biserica lui Hristos, Biserica sfinţilor şi a martirilor, întemeiată pe jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a zeci şi zeci de mii de martiri din toate timpurile, începând din vremea Apostolilor, cu Sf. Arhidiacon Ştefan, primul martir al Bisericii şi continuând secole de-a rândul până în vremurile noastre. Biserica a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi şi are nevoie şi astăzi de oameni cu o viaţă cât mai aproape de cea a sfinţilor! Chemarea tuturor spre sfinţenie este o invitaţie la gustarea din ospăţul credinţei pe care Dumnezeu îl pregăteşte tuturor celor care vor să-I urmeze: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16, 24). Prin urmare, ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii biruitoare suntem datori să fim «următori lui Hristos», să trăim duhovniceşte pe pământ şi să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. De aceea, chemarea Mantuitorului Iisus Hristos se adresează deopotrivă tuturor oamenilor şi aceasta se justifică în timp prin numărul mare de sfinţi care au ales calea crucii ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos, toţi suntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfântă, dragostea lor pentru Dumnezeu, râvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfânta rugăciune, pentru că altfel, nu ne putem mântui, dacă nu urmăm după putere viaţa sfinţilor! Dacă ne punem întrebarea, cine sunt sfinţii, cu siguranţă am găsi o mulţime de răspunsuri care să ne dezvăluie o imagine cât mai aproape de realitate şi mai cât veridică, pentru că şi sfinţii s-au deosebit între ei prin modul în care au ales să slujească lui Dumnezeu. Am putea spune că sfinţii sunt aceia care au purtat vestea Evangheliei sau învăţătura Domnului până departe în lume, sădind-o în inimile oamenilor din toate colţurile lumii şi de-a lungul vremurilor, iar aceia sunt Apostolii, care au predicat şi au dus până la marginile lumii mesajul învăţăturii Domnului Iisus Hristos. Sfinţii sunt aceia care au cunoscut bine învăţătura Domnului, chiar dinainte, ei au arătat lucrurile ce aveau să urmeze, iar aceștia sunt Proorocii care cunoşteau adevărul, fiind luminaţi de Duhul Sfânt, mai înainte ca acestea să se împlinească. Sfinţii sunt cei care secole de-a rândul s-au luptat ca să păstreze şi să promoveze adevărurile de credinţă care erau permanent atacate de mulţi eretici. Aceştia sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au devenit prin râvna şi prin munca neobosită, stâlpi ai Bisericii dreptmăritoare pe care nici porţile iadului nu o vor birui! 
În concluzie, când vorbim despre: Apostoli, Prooroci sau Învăţători, Mărturisitori, Mucenici, Ierarhi sau clerici în general şi Cuvioşi, mai ales că misiunea lor a fost diferită şi de aici şi particularităţile care le definesc sfinţenia lor. În fine, modelul lor s-ar putea să ni se pară prea îndepărtat de viaţa noastră cotidiană, iar sfinţenia lor, o vocaţie rezervată doar anumitor persoane, în timp ce Dumnezeu ne spune foarte clar „Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16), iar îndemnul nu este adresat doar ucenicilor, ci tuturor oamenilor, pentru că sfinţenia este starea naturală spre care trebuie să tindă tot omul care poartă în sine pecetea Chipului Lui Dumnezeu!
Preot Paroh Neblea Valentin, Parohia Peşteana de Jos, Fărcăşeşti, Gorj
